Despre mine

Fotografia mea

        Alergarea noastra dupa dragoste e un permanent maraton de-a lungul timpului si al vietii. Pentru cel ce e indragostit de iubire, timpul nici nu exista, ci totul se rezuma la cautarile prelungite intre anotimpuri. Si parca ninsorile de azi ne privesc cu mila, simpatie sau cu tristete si candoare.Cerul clipeste stele aqamarine in intampinarea iubirii noastre. 
       Iar noi ?! Noi asteptam rasaritul !

     Din pacate traim intr-o vreme in care fiecare cauta sa se ascunda de cate cineva sau de ceva, ascundem sentimente, taine, suferinte, tristeti, iubiri, ascundem deznadejde sau exuberanta sau pur si simplu ne ascundem de noi insine. Parca ne-am juca de-a v-ati ascunsa uitand insa ca de noi insine nu putem sa ne ascundem in  totalitate niciodata. Cautam poate un anotimp, o persoana,o speranta, cautam o iubire pierduta sau imaginara, o amintire sau o revelatie, toata viata cautam un drum care se poate sa-l fi ratacit candva sau un drum nou, necunoscut noua, presarat doar cu vise, sperante,utopii... Dar cred ca niciodata cautarile nu sunt zadarnice. Ele te anima, te insufletesc, iti daruiesc speranta, cunoastere, iluzie. Dezamagit sau intristat sufletul iti cere sa cauti. Spera deci ca intr-o zi, neasteptat, nesperat, vei gasi. Si de nu va fi asa, acea cautare te va gasi ea pe tine.
       Un gand bun de la Pescarul de vise, o imbratisare calda si bun venit cu drag tuturor.

marți, 12 august 2014

ȘOAPTA UNEI VECHI ISPITE



 Floarea-soarelui zâmbește printre spicele de grâu,
 Soarele-și alintă chipul pe oglinzile de râu,
 Evantai de aripi albe își desfac în arc de cercuri
 Pescăruși fără de număr, brăzdând cerul cu-arabescuri. 
 
 Stau sub clopotul amiezii ostenite-n veac nebun 
 Antagonice dorințe refugiate-n vis postum  
 Și-n ostrov de gânduri dense trec gondolele cu fluturi, 
 Umbre urcă treapta zilei amintind de începuturi.
 
 De prin veri, de nicăieri joc abandonat mă cheamă,  
 Când o candelă aprind licurici neluați în seamă. 
 Șoapta unei vechi  ispite se strecoară jucăușă
 Cu magia unui dor printr-o-ntredeschisa ușă.
 
 Se așterne liniștită ațipind în cuib de suflet,
 Se preface abătută, gânditoare la ce cuget,  
 Dar din când în când oftează, în tăcere, vinovată,
 Amintindu-și c-a intrat pe furiș, fără să bată.
 
 Nu-mi lipsește! Ce-ar putea face ea în viața mea?  
 Cu un recviem posac o petrec, nu-i cum vrea ea!
 Sensurilor fără sens le voi solfegia prohoduri,
 Rătăcită-n amnezie, frâng banale dezacorduri
 
 Și în frac de vis celest mă îmbrac a căta oară,   
 Căci arcușul altui dor se răsfață pe vioară.
 Insolente amăgiri se-mbulzesc a mă striga,
 Creionez, sfințind penelul, maci albaștri. De-ar pleca…