marți, 12 august 2014

ȘOAPTA UNEI VECHI ISPITE



 Floarea-soarelui zâmbește printre spicele de grâu,
 Soarele-și alintă chipul pe oglinzile de râu,
 Evantai de aripi albe își desfac în arc de cercuri
 Pescăruși fără de număr, brăzdând cerul cu-arabescuri. 
 
 Stau sub clopotul amiezii ostenite-n veac nebun 
 Antagonice dorințe refugiate-n vis postum  
 Și-n ostrov de gânduri dense trec gondolele cu fluturi, 
 Umbre urcă treapta zilei amintind de începuturi.
 
 De prin veri, de nicăieri joc abandonat mă cheamă,  
 Când o candelă aprind licurici neluați în seamă. 
 Șoapta unei vechi  ispite se strecoară jucăușă
 Cu magia unui dor printr-o-ntredeschisa ușă.
 
 Se așterne liniștită ațipind în cuib de suflet,
 Se preface abătută, gânditoare la ce cuget,  
 Dar din când în când oftează, în tăcere, vinovată,
 Amintindu-și c-a intrat pe furiș, fără să bată.
 
 Nu-mi lipsește! Ce-ar putea face ea în viața mea?  
 Cu un recviem posac o petrec, nu-i cum vrea ea!
 Sensurilor fără sens le voi solfegia prohoduri,
 Rătăcită-n amnezie, frâng banale dezacorduri
 
 Și în frac de vis celest mă îmbrac a căta oară,   
 Căci arcușul altui dor se răsfață pe vioară.
 Insolente amăgiri se-mbulzesc a mă striga,
 Creionez, sfințind penelul, maci albaștri. De-ar pleca…