marți, 26 ianuarie 2016

DRAGOSTE SĂ-ȚI NING




 Vino, dă-mi sărutul, fulguit de iarnă,
 În perfide-nghețuri dragoste să-ți ning,
 Picuri de tandrețe am să-ți cern în cană,
 Buimăcit de alb, ceața să-ți înving!
 
 Din fântâni de cer hai de bea lumină,
 Străzile-s pustii, nu privi-napoi!
 Lacrima viorii sufletul ne-alină,
 Simfonii celeste împărțim la doi.
 
 Scârțâie sub tălpi flori de promoroacă,
 Porumbei coboară pe ferigi de rai,  
 Ochi de lună plină se alintă-n joacă,
 Clipe făstâcite adumbresc pe nai.
 
 Se deșiră aprig caiere de fumuri,
 Tu iubire însă, focul intețesti,
 Zurgălăi de dor jinduiesc prin gânduri 
 Și topești Antarctici doar când mă privești.
 
 Vin zăpezi păgâne, clopoței se-ngână,
 Fulgi se-mbrățișează, lin, pe săturate,
 Șoapte visătoare se țin iar de mână, 
 Ne sărută
 
tâmpla stele-mbujorate. 




miercuri, 13 ianuarie 2016

ANONIMII NIMĂNUI



 În fiecare iarnă la ceainăria veche 
 Se-aud voci de copii, orfanii nimănui,
 Pentru sărmanii străzii nu e nicio ureche
 Să le asculte plânsul, deși suntem destui.
 
 Ei sunt intrușii vieții, născuți fără de șansă,
 În zodii clandestine, cu nume anonim,
 Cărându-și avuția în găurită plasă,
 N-au drepturi și adesea de cei ca ei fugim.
 
 Târându-și existența banală și nomadă,         
 Nemângâiați de nimeni, dar în belșug de dor,
 Având tavan drept cerul, o viață de corvoadă,
 Tânjesc după tandrețe,-n coșmar istovitor.
 
 Pe ghemotoc de zdrențe pâșcave și soioase,
 Firavul trup și-l culcă, să uite că-s lihniți, 
 Agonizând de frig le pare că miroase
 A cozonac și pâine. În vis sunt fericiți.
 
 Cine-și asumă vina sortitelor neșanse
 Când fiecare-și poartă aripi doar pentru sine,
 Emiteți judecăți nedrepte și tăioase,
 Dar câți sunteți capabili un suflet să aline?
 
 De suntem hărăziți cu rană mai puțină,
 Nu cred c-avem vreun merit, ci grație cerească,
 Deschideți brațe largi, nu imputați vreo vină
 Și nici nu-i prigoniți, nu-i cine să-i iubească!
 
 Cum fiecare are de dus câte o cruce,
 Pe-a celor oropsiți s-o facem mai ușoară,   
 De-am fi primit-o noi, am fi putut-o duce?
 Puțin poate fi mult când ducem din povară!
 
 Indiferenții erei, plângeți cu cel ce plânge, 
 Iubiți nelimitat, fiți leac celui ce-i greu,
 O inimă aleasă speranța nu o frânge
 Ci lacrima o șterge pe chip de Dumnezeu!