miercuri, 1 aprilie 2015

LACRIMA DE DOR





 În satele uitate-n răscrucile din munți  
 Doar clopote bătrâne mai tulbură tăceri
 Și lacrima de dor, a celor triști, cărunți,
 Ce-și duc amarul zilei sub crucea de poveri.
 
 Zăvorul de la poartă l-a-nțepenit rugina,
 Poștașul trece rar, scrisorile-s puține,
 O zi e cât un veac, îi macină rutina,         
 Prezentul se deșiră-n risipă de suspine.

 În duh de rugăciune, privire-ncețoșată,
 Invinși de ani si boli, așteaptă, poate mâine,
 Feciorul dus departe, va fi să bată-n poartă.
 Adună-n barbă lacrimi mâncând un colț de pâine. 
  
 E ocupat probabil, își spune mama-n gând,
 Privind tablou-n care băiatul îi zâmbește,
 Se scurg stropi mici, fierbinți, pe fiecare rând,
 Citind scrisoarea-n care îi spune c-o iubește. 
 
 Neputincios tătucul privește-ngândurat,
 Și-și sprijină-n baston firavul trup, slăbit, 
 Să fi uitat de noi? Măcar de-ar fi păstrat,
 Icoana amintirii și-ar ști cât ne-a lipsit.      
 
 Ce grea e-nsingurarea, aproape-un fel de moarte
 Și cui să i te plângi, când dorul e-un blestem ?
 E cerul pamântiu , revino, cât se poate,
 Iubite fiu, ne-auzi? Cu glasul stins te chem!