miercuri, 13 ianuarie 2016

ANONIMII NIMĂNUI



 În fiecare iarnă la ceainăria veche 
 Se-aud voci de copii, orfanii nimănui,
 Pentru sărmanii străzii nu e nicio ureche
 Să le asculte plânsul, deși suntem destui.
 
 Ei sunt intrușii vieții, născuți fără de șansă,
 În zodii clandestine, cu nume anonim,
 Cărându-și avuția în găurită plasă,
 N-au drepturi și adesea de cei ca ei fugim.
 
 Târându-și existența banală și nomadă,         
 Nemângâiați de nimeni, dar în belșug de dor,
 Având tavan drept cerul, o viață de corvoadă,
 Tânjesc după tandrețe,-n coșmar istovitor.
 
 Pe ghemotoc de zdrențe pâșcave și soioase,
 Firavul trup și-l culcă, să uite că-s lihniți, 
 Agonizând de frig le pare că miroase
 A cozonac și pâine. În vis sunt fericiți.
 
 Cine-și asumă vina sortitelor neșanse
 Când fiecare-și poartă aripi doar pentru sine,
 Emiteți judecăți nedrepte și tăioase,
 Dar câți sunteți capabili un suflet să aline?
 
 De suntem hărăziți cu rană mai puțină,
 Nu cred c-avem vreun merit, ci grație cerească,
 Deschideți brațe largi, nu imputați vreo vină
 Și nici nu-i prigoniți, nu-i cine să-i iubească!
 
 Cum fiecare are de dus câte o cruce,
 Pe-a celor oropsiți s-o facem mai ușoară,   
 De-am fi primit-o noi, am fi putut-o duce?
 Puțin poate fi mult când ducem din povară!
 
 Indiferenții erei, plângeți cu cel ce plânge, 
 Iubiți nelimitat, fiți leac celui ce-i greu,
 O inimă aleasă speranța nu o frânge
 Ci lacrima o șterge pe chip de Dumnezeu!