Despre mine

Fotografia mea

        Alergarea noastra dupa dragoste e un permanent maraton de-a lungul timpului si al vietii. Pentru cel ce e indragostit de iubire, timpul nici nu exista, ci totul se rezuma la cautarile prelungite intre anotimpuri. Si parca ninsorile de azi ne privesc cu mila, simpatie sau cu tristete si candoare.Cerul clipeste stele aqamarine in intampinarea iubirii noastre. 
       Iar noi ?! Noi asteptam rasaritul !

     Din pacate traim intr-o vreme in care fiecare cauta sa se ascunda de cate cineva sau de ceva, ascundem sentimente, taine, suferinte, tristeti, iubiri, ascundem deznadejde sau exuberanta sau pur si simplu ne ascundem de noi insine. Parca ne-am juca de-a v-ati ascunsa uitand insa ca de noi insine nu putem sa ne ascundem in  totalitate niciodata. Cautam poate un anotimp, o persoana,o speranta, cautam o iubire pierduta sau imaginara, o amintire sau o revelatie, toata viata cautam un drum care se poate sa-l fi ratacit candva sau un drum nou, necunoscut noua, presarat doar cu vise, sperante,utopii... Dar cred ca niciodata cautarile nu sunt zadarnice. Ele te anima, te insufletesc, iti daruiesc speranta, cunoastere, iluzie. Dezamagit sau intristat sufletul iti cere sa cauti. Spera deci ca intr-o zi, neasteptat, nesperat, vei gasi. Si de nu va fi asa, acea cautare te va gasi ea pe tine.
       Un gand bun de la Pescarul de vise, o imbratisare calda si bun venit cu drag tuturor.

miercuri, 13 ianuarie 2016

ANONIMII NIMĂNUI



 În fiecare iarnă la ceainăria veche 
 Se-aud voci de copii, orfanii nimănui,
 Pentru sărmanii străzii nu e nicio ureche
 Să le asculte plânsul, deși suntem destui.
 
 Ei sunt intrușii vieții, născuți fără de șansă,
 În zodii clandestine, cu nume anonim,
 Cărându-și avuția în găurită plasă,
 N-au drepturi și adesea de cei ca ei fugim.
 
 Târându-și existența banală și nomadă,         
 Nemângâiați de nimeni, dar în belșug de dor,
 Având tavan drept cerul, o viață de corvoadă,
 Tânjesc după tandrețe,-n coșmar istovitor.
 
 Pe ghemotoc de zdrențe pâșcave și soioase,
 Firavul trup și-l culcă, să uite că-s lihniți, 
 Agonizând de frig le pare că miroase
 A cozonac și pâine. În vis sunt fericiți.
 
 Cine-și asumă vina sortitelor neșanse
 Când fiecare-și poartă aripi doar pentru sine,
 Emiteți judecăți nedrepte și tăioase,
 Dar câți sunteți capabili un suflet să aline?
 
 De suntem hărăziți cu rană mai puțină,
 Nu cred c-avem vreun merit, ci grație cerească,
 Deschideți brațe largi, nu imputați vreo vină
 Și nici nu-i prigoniți, nu-i cine să-i iubească!
 
 Cum fiecare are de dus câte o cruce,
 Pe-a celor oropsiți s-o facem mai ușoară,   
 De-am fi primit-o noi, am fi putut-o duce?
 Puțin poate fi mult când ducem din povară!
 
 Indiferenții erei, plângeți cu cel ce plânge, 
 Iubiți nelimitat, fiți leac celui ce-i greu,
 O inimă aleasă speranța nu o frânge
 Ci lacrima o șterge pe chip de Dumnezeu! 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu