miercuri, 29 februarie 2012

SĂ POT FI EU





 Colierele de lacrimi le risipesc în astre 
 Și din surâs de înger îți împletesc o stea,
 A mai rămas ruina din iernile dezastre,
 Port talisman de doruri în stinsă șoapta mea.
 
 Alerg ca-ntr-un refugiu-ntristat din miazănoapte,
 Călătorind stingheră pe-un nor de broderii,
 Dintr-un deșert de umbre, ce-s risipite-n moarte,
 Mă furișez  în visul iubirilor târzii. 
 
 Ezit să chem cocorii, să cânt în luna plină,
 Ca îngerii speranței din cer să nu-i trezesc,
 Mă risipesc în tine, cu picuri în surdină
 Și într-o altă iarnă cu jale mă grăbesc.
 
 Mănunchi de vise moarte le mătur cu tristețe,
 În iarna muribundă, nu-i loc de amândoi,
 Cetatea mea de doruri se sfarmă-n ametiste
 Și pasul meu cu tine, e strigăt stins de ploi.
 
 Eu nu pot fi veșmântul de amintiri fugare,
 Nici trista rătăcire în care hoinărești ,
 Eu mă numesc regină-n iubirea care doare,
 Tu-mi  poposești în suflet, o clipă, ca-n povești.
 
 Strivesc în mine dorul, ce-n lanțuri mă mai ține
 Și ațipesc în stele uitare să-ți aștern,
 Tu-n labirint de tine, te zbați între destine,
 Un trandafir de rouă împarți  în vis etern.
 

 Azi mă dezleg de tine, te scriu doar in sonete,
 Tu-nchide-te-n abstractul regretului târziu
 Și șterge-mă din suflet cu aripi de egrete,
 Poți  lua chiar și iubirea, să pot fi iarăși eu!
  


MI-E DOR






 Sunt un sihastru-n plânset de iubire
 Și-un anotimp inexistent de vis,
 Tresare-n gand, un zvon de amintire,
 Sunt pas pierdut în ierni de dor nescris.
 
 Gropari de întristare-mi bat la poartă
 Și-mi  amintesc de eul meu ucis,
 Ce pot să fiu acum, când condamnată,
 Sunt fără tine-n ceasul interzis?
 
 Un strop din tine încă mă alintă,
 Hoinară rătăcesc in maci din primăveri
 În răsărit, imi ești un ciob de-oglindă,
 O intersecție a distanței dintre ieri.         
 
 Am brațe alungite-nspre chemare,
 Cu doruri pribegite-n efemer,
 În frământarea visului ce doare,
 Sunt strigăt ce n-ajunge nicăieri.
 
 Doar azima iertării mă salvează
 De o iubire fără compromis,
 Și-n rugăciunea tainică de seară,
 Cer dezrobire din căușul meu de plâns.
 
 Te-am zămislit din cer și din risipă
 Și osândiți pe veci  de dor vom fi,
 Ești eul meu, tu suflet frânt de clipă,
 Ne mai veghează numai Dumnezeu!