Despre mine

Fotografia mea

        Alergarea noastra dupa dragoste e un permanent maraton de-a lungul timpului si al vietii. Pentru cel ce e indragostit de iubire, timpul nici nu exista, ci totul se rezuma la cautarile prelungite intre anotimpuri. Si parca ninsorile de azi ne privesc cu mila, simpatie sau cu tristete si candoare.Cerul clipeste stele aqamarine in intampinarea iubirii noastre. 
       Iar noi ?! Noi asteptam rasaritul !

     Din pacate traim intr-o vreme in care fiecare cauta sa se ascunda de cate cineva sau de ceva, ascundem sentimente, taine, suferinte, tristeti, iubiri, ascundem deznadejde sau exuberanta sau pur si simplu ne ascundem de noi insine. Parca ne-am juca de-a v-ati ascunsa uitand insa ca de noi insine nu putem sa ne ascundem in  totalitate niciodata. Cautam poate un anotimp, o persoana,o speranta, cautam o iubire pierduta sau imaginara, o amintire sau o revelatie, toata viata cautam un drum care se poate sa-l fi ratacit candva sau un drum nou, necunoscut noua, presarat doar cu vise, sperante,utopii... Dar cred ca niciodata cautarile nu sunt zadarnice. Ele te anima, te insufletesc, iti daruiesc speranta, cunoastere, iluzie. Dezamagit sau intristat sufletul iti cere sa cauti. Spera deci ca intr-o zi, neasteptat, nesperat, vei gasi. Si de nu va fi asa, acea cautare te va gasi ea pe tine.
       Un gand bun de la Pescarul de vise, o imbratisare calda si bun venit cu drag tuturor.

joi, 11 aprilie 2013

DESPRE MINE, DESPRE DRAGOSTEA TRANSFORMATOARE





 
           Zadarnic plantezi o sămânţă dacă nu o stropeşti cu iubire, nu îi sprijinesti trunchiul firav şi nu o uzi zinic cu lacrimi, vise şi dragoste! Dar dacă o vei face zi de zi cu dăruire şi pricepere când ea va deveni o magnolie matură vei vedea că prin  dragostea ta ea îţi va dărui florile cele mai parfumate şi la rândul ei te va binecuvânta cu alţi vlăstări de tăria miresmelor ei! 

         Nu am animozităţi şi indiferent de cât de tare loveşte un om, după un timp prin suferinţa unei amnezii îl reprimesc! Defect de construcţie al sufletului! Nici un chirurg nu mă poate vindeca de acest lucru! Şi lucrurile se repetă şi atunci chem anestezistul..
Nu pot sta indiferentă dacă bocancii unora lovesc! Pentru mine rabd mai mult, dar pentru cei dragi mie nu mă lasă sufletul să tac! Nu ştiu câţi rechini s-au născut, dar 
mă întreb oare sunt mai mulţi decât oameni adevăraţi?
            Primesc tot felul de sfaturi de la prieteni şi cunoştinţe, cum ar trebui să fiu şi să reacţionez în anumite situaţii şi faţa de anumiţi oameni. Am apelat şi la cursuri de autoapărare a sufletului însă nu a dat nici un rezultat, nu am învăţat să mă apăr şi ce a fost rănit, rănit rămâne.Şi suferinţa tot am îndurat-o.
            Nici nu mai ştiu cum e bine să fii....nu mai ştiu....grav e că nu ştiu să fiu altfel, nu ştiu....nici nu ştiu unde aş putea învăţa...şi dacă aş învăţa...
Problema e că am şi alte defecte, nu am învăţat să fiu nici virulentă, nici nu ştiu ataca pe la spate şi nici nu ştiu uri! Scriu, plâng, mă doare tare, tac şi când trece îi reprimesc. Atât de tare iubesc oamenii încât pentru fiecare în momentele de regăsire ale eului şi refacere sufletească găsesc prezumţii de nevinovăţie....
Să fie ceva defect la sufletul meu ? Eu asta cred. Numai că nu există tratamente nici măcar pe termen scurt!
Mi se spunea că în anumite situaţii ar trebui să pun punct, să fiu mai dură cu cei care mă rănesc intenţionat fără a avea vreun motiv bine întemeiat. Dar cine hotărăşte care ar fi motivele cele mai întemeiate  pentru a răni un om? Sau care ar fi motivele pentru care ai putea sa il stergi definitiv din inima ta? Sunt anumite verbe şi anumite semne de punctuaţie pe care încă nu mi le-am însuşit! Cred că nici nu le voi învăţa vreodată! Înseamnă că un cromozom la sufletul meu este unde nu ar trebui să fie sau chiar lipseste ...tot defecţiune se numeşte...Mai este şi educaţia şi caracterul, mediul în care am crescut.
              Pe mine m-au crescut bunicii. Ei au fost darul Lui Dumnezeu pentru mine fiindcă ştiu că nici părinţii, nici vreo altă persoană nu puteau să-mi călăuzească atât de minunat paşii cu atât mai mult să-mi modeleze caracterul şi să-mi toarne tone de dragoste în suflet. M-au învăţat multe lucruri, dar cel mai important m-au învăţat că dragostea, omenia,bunătatea, recunoştinţa, mulţumirea, cinstea, onoarea, demnitatea şi mila sunt cele mai mari valori pe care un om le poate avea.
               Încă de când am început să înţeleg limbajul vieţii m-au învăţat să citesc.
La patru ani era preocuparea mea cea mai frumoasă. Poveştile nemuritoare şi toată literatura pentru copii mi-a alintat toată copilăria.
Vorbeau ore în şir cu mine despre tot felul de lucruri. Bunica mea, bun orator şi narator, vorbea în permanenţa cu mine, când făcea mâncare în bucătărie în timp ce eu desenam sau pictam, în timp ce ne plimbam în parc, în tramvai şi oriunde ne-am fi aflat.Totdeauna povestea cu mine şi nu-mi aduc aminte să mă fi plictisit vreodată de poveştile ei. De fiecare dată îmi spunea o altă poveste creată de ea care avea întotdeauna şi o morală. Mi-a spus încă de mic copil să nu rup o floare fiindcă o doare, să nu rănesc un animal fiindcă mama lui plânge pentru el, să nu omor nici o vietate fiindcă eu nu pot să-i redau viaţa şi că este un mare păcat, să respect femeia de servici fiindcă ea este cea care ne mătură mizeria şi dacă ea nu ar fi s-ar întâmpla ca şi la Paris când datorită grevei gunoierilor oraşul a fost invadat de şobolani, că orice meserie este brăţară de aur şi că trebuie respectată şi indiferent ce faci să o faci cu inima întreaga şi bine. Îmi spunea că dacă sunt supărată pe cineva sau ceva să nu spun un cuvânt rău că nu îl voi putea luă înapoi, mai bine să beau un pahar de apă rece până mă liniştesc.
                 M-au învăţat că dacă un băiat îmi face curte şi nu am sentimente pentru el să îi spun adevărul să nu îl rănesc fiindcă îi produc suferinţe pe care nu pot să le alin şi că ceea ce fac rău mi se va întoarce. M-a învăţat că cea mai mare bogăţie a mea este faptul că sunt un om întreg fizic şi că am cap, mâini şi picioare.
Mi-am dorit mult o geantă din aceea de soldat  şi când mi-am exprimat dorinţa, ea neavand de unde face rost mi-a pus în mâna o sumă de bani şi m-a trimis la librărie să cumpăr Dicţionarul explicativ al limbii române că îmi va fi mai de folos.
Mi-aduc aminte că într-o iarnă am fost la săniuş şi pentru că nu mă lăsa  în Parcul botanic  fiindcă acolo exista posibilitatea să mă rănesc grav datorită copacilor la plecare m-a atenţionat să nu merg.  Nu ştiu de unde a aflat, dar ştiu că atunci când am ajuns acasă m-a certat şi mi-a spus că lipsa de încredere se poate recâştiga cu greu.Întrebând-o de unde a aflat, ea m-a întrebat dacă ştiu să ţin un secret. Şi desigur că răspunsul meu a fost afirmativ. Numai că în loc să-mi răspundă curiozităţii ea mi-a mărturisit că şi ea ştie. S-a stins fără că eu să aflu vreodată pârâciosul.
Mi-au spus de sute de ori că dragostea, cultura, visele şi omenia nimeni nu mi le poate lua. M-au învăţat că trebuie să fiu o fata cinstită că în biserică nu se intra oricum atunci când te căsătoreşti.M-au învăţat că o îmbrăţişare şi o mângâiere la timpul potrivit  poate valora mai mult decât o înşiruire de cuvinte.
Mi-au repetat mereu că oricât de mult oamenii vor încerca să mă doboare...că vor veni  şi asemenea vremuri, în care se vor spune cuvinte neadevărate despre mine şi  lucruri ireale să le fac uitate că lupii urlă şi caravana trece. Mi s-a spus că omul bătrân este mai sensibil şi trebuie să îi înţeleg nevoile şi dacă pot să-i întind mâna atunci când trece strada să o fac. Mi s-a spus că atunci când încep un lucru să-l duc şi la bun sfârşit că dacă număr foile de la plăcintă nu o voi mai face cu atât mai mult nu o voi mânca.Mi-a spus să nu mă abat de la drumul meu indiferent de gropile şi pietrele de care mă voi împiedica şi indiferent de mâinile care se vor întinde înspre mine tragandu-mă într-o parte şi în alta.Mi-au spus că mă vor chema multe glasuri dar eu să ascult glasul Lui Dumnezeu şi cel al inimii mele. Să privesc întotdeauna cerul şi să nu mă uit la şireturile de la pantofi. Să îmi urmez visele şi să nu ascult rumorile care spun că sunt doar vise....că unii vor încerca să mă descurajeze şi să mă facă să renunţ. Mă încurajau dragii mei bunici amândoi mereu spunandu-mi şi ce e dacă sunt vise, sunt ale tale şi ele pot prinde aripi. Nu au aripi? Construieşte şi aripi pentru ele. Ce ştiu ei, ei nu înţeleg visele tale.
Mie mi s-a spus că nu pot pleca de acasă oricum, ci curat îmbrăcată, că ştii când pleci, dar nu şi unde ajungi. Mi s-a spus că hainele pot fi spălate, dar ruşinea cu greu.
Mi s-a spus să las în ordine camera mea când plec fiindcă nu ştiu cu cine mă voi întoarce şi să nu-mi fie ruşine să-l primesc. Seara să-mi aranjez hăinuţele că noaptea ar putea fi un incendiu şi nu pot pleca în pijama.
Mi s-a spus că decât să am prieteni  incerţi, de la care nu am ce învăţa mai bine să citesc o carte, să ascult muzică şi să scriu, să pictez şi să desenez dacă  acesta e talentul meu şi  că acestea mă vor face mult mai fericită.
Când au văzut că iubesc atât de tare pianul şi desenul m-au dus la Palatul Copiilor să învăţ lucruri frumoase şi utile. Când alţi copii îşi petreceau timpul fără nici un scop eu luam lecţii de pian şi mergeam apoi la filarmonica şi la opera. M-au educat şi iniţiat în multe domenii, pentru a putea face alegeri mai târziu.Mi-au spus că ori de câte ori sunt întristată de ceva să ridic ochii spre cer şi să cer protecţie divină. Fiindcă oamenii  sunt doar oameni şi în zadar am aşteptări de la ei.
M-au învăţat că dimineaţa şi seara nu ne putem culca fără să facem o rugăciune de mulţumire cât de mică ar fi ea ....
M-au învăţat să nu poftesc la nimic ceea ce nu este al meu şi nici să-mi doresc lucruri care nu îmi sunt de folos.Să mă gândesc bine atunci când achiziţionez un bun dacă am sau nu într-adevăr nevoie de el. Să am grijă de bani că ei se câştiga greu şi banul e rotund lesne se rostogoleşte. Adesea mi-l aminteau pe Anton Pann...M-au învăţat să fiu atentă la prietenii şi întotdeauna să păstrez anumite păreri şi sentimente pentru mine. Că tainele inimii nu se trâmbiţează ci se spun doar Lui Dumnezeu, că omul care azi îţi este aproape mâine s-ar putea să nu îţi fie. Şi să nu aibă ce spune, că oricum, vor spune, dar măcar să nu fie cu adevărat adevăruri.
Mi s-a spus să ies întotdeauna pe uşa din faţa a unei prietenii, că oamenii  din viaţa cărora plec sau pleacă ei Dumnezeu mi-i va scoate din nou în cale, fiindcă Dumnezeu face de ruşine lucrurile nebune ale lumii. M-au învăţat să fiu atentă la cuvinte că ele pot ucide mai mult decât pumnalul, că doar dăruind poţi primi.
Într-o împrejurare m-a dus să vizitez o fetiţă de circa trei ani în spital, care avusese un accident de tren şi m-a rugat să-i duc o jucărie.Cea mai dragă jucărie era o maimuţică mică pe care cu mari eforturi mi-au cumpărat-o că nu se găseau atunci jucării ca şi acum şi eu văzusem la un copil maimuţica şi tare mi-am dorit-o. M-a întrebat privindu-mă în ochi dacă pot renunţa la ea fiindcă era nouă şi nu ne puteam duce oricum. Pentru moment m-a durut sufletul, dar m-a încredinţat că eu voi primi ceva mai frumos.Tot drumul mi-am luat rămas bun de la maimuţica mea draga. Când am ajuns în salonul spitalului şi i-am dăruit-o fetiţei atât de tare i-a fost bucuria încât din acel moment am simţit că am făcut ceea ce trebuia mai ales că ea şi-a exprimat bucuria mărturisind că niciodată nu a avut aşa o jucărie frumoasă. Atât de fericită am plecat de acolo încât niciodată nu am mai amintit de ea. Mi-a dăruit în schimb o carte care mi-a rămas şi astăzi una dintre cele mai dragi inimii mele Micul Prinţ- al lui Antoine Saint Exupery! A fost recompensa pentru darul pe care l-am făcut.
M-au învăţat să privesc oamenii în ochi şi că nu o pot face decât dacă sunt cinstită cu ei. M-au învăţat că orice întreprind să o fac în aşa fel încât să mă pot uita în oglinda fără să-mi fie ruşine, să nu mint că minciuna are picioare scurte şi că ulciorul nu merge de multe ori la apă, să nu-mi însuşesc bunuri necuvenite fiindcă ele sunt tinichele poleite care după un timp ajung poveri şi Dumnezeu îmi ia înzecit înapoi, să nu rănesc fiindcă nu am puterea de a legă răni, ci mai degrabă să tac dacă nu am nimic de spus care zideşte.
Au fost multe lucruri pe care de-a lungul anilor în care m-au crescut mi le-au spus.Am învăţat multe şi încă nu ştiu nimic.
M-au învăţat să iubesc natura, florile, că trandafirii au şi spini şi să nu încerc să îi smulg că s-ar putea să mă rănească, m-au învăţat să nu îmbrac o  haină  care nu mi se potriveşte, spiritual  vorbind, că moda nici în vestimentaţie, nici în prietenie şi nici în viaţă nu este mijocul prin care rămâi demn. M-au învăţat să acord mereu încredere oamenilor şi să nu îi judec fiindcă nu sunt în măsură şi nu cunosc nimic din sufletul lor, să lupt pentru tot ceea ce îmi doresc chiar dacă drumul este anevoios şi să mă bazez întotdeauna pe Dumnezeu şi pe mine, să fug de orice loc unde două persoane vorbesc la adresa celei de-a treia care nu este de faţa, să iau întotdeauna decizii personale fără să mă las influenţată de nimeni şi nimic pentru că nimeni nu ştie mai bine decât inima mea şi  ulterior nici nu pot reproşa nimănui dacă o fac eu singură, că orice durere că şi orice bucurie este efemeră şi să gust momentele şi să nu uit niciodată că ele trec fie bune sau rele.
Multe însă nu m-au învăţat. Nu m-au învăţat cum e să-ţi închizi inima, cum e să te aperi de cei care te lovesc şi cum e să fii indiferent la tot şi toate! Nu m-au învăţat să port mască şi nici platoşă, să mă îmbrac cu armura indiferentei, nu m-au învăţat cum să dau din coate şi să folosesc orice mijloace pentru a-mi atinge scopul.Nu m-au învăţat că există şi ură şi răutate şi rea credinţă.Nu m-au învăţat că există diferenţe de opinie între oameni care în loc să construiască  dărâmă, nu m-au învăţat că există diferenţe de educaţie şi  caracter şi nici nu m-au învăţat că cu cât eşti mai bun şi mai plin de dragoste cu atât vei suferi mai mult!
Cred că din vocabularul lor şi din codul eticii le-au lipsit cu desăvârşire anumite cuvinte, învăţăminte şi atitudini. Dragii inimii mele m-au învăţat doar dragostea şi nimic mai mult, cea plăcută şi desăvârşită şi că numai prin dragoste poţi învinge orice şi că nu trebuie să mă las înfrântă  şi influenţată indiferent de ceea ce oamenii vor crede şi vor spune despre mine. Eu să rămân pe calea mea şi să nu mă abat oricare ar fi preţul.Şi că există preţ pentru orice lucru.
                 Eu ştiu că din tot ceea ce m-au învăţat am rămas cu tot ceea ce ştiu, simt şi trăiesc, dar mai mult decât atât un singur cuvânt le cuprinde pe toate dragostea faţa de oameni, respectul de sine şi de semeni şi demnitatea.
Bunica mea la 65 de ani stătea în braţele bunicului meu la Tv când cânta Ioana Radu sau alţi artişti pe care amândoi îi iubeau nespus! Când era câte o romanţă sau o arie dintr-o operetă se priveau în ochi şi îşi zâmbeau.Şi el îi pupa mâna! Bunicul meu mergea la piaţă şi întotdeauna venea cu o floare, un singur fir pe care i-l dăruia .Mi-aduc aminte că se îmbrăţişau şi se sărutau scurt. Eu aşa am crescut.
Cred că datorită nemărginitei lor iubiri  faţa de mine m-au crescut într-o lume complet diferită de cea în care trăim noi astăzi....Mi-au dat o educaţie frumoasă dar nu au putut să mă şi apere de răutăţi.Mi-au tot umplut inima şi mintea cu iubire dar nu au putut să mă împiedice să-mi iau zborul.Mi-au dat aripi de înger care uneori se frâng şi care mă dor şi când simt că suferinţa este atât de mare încât nu mai pot răbda  ridic ochii la cer şi mă gândesc la ei , readuc în suflet amintiri atât de dragi mie. Le simt uneori prezenţa şi sfaturile şi chiar şi mângâierea.Ei m-au iubit cu adevărat.Poate au fost şi sunt şi alţii, dar niciunul nu ca şi ei, niciunul.
                  Eu ştiu doar că cea mai frumoasă poezie este cea a inimii. Ea cântă o arie pe care doar eu o pot fredona şi doar o parte din sunetele ei îngereşti, înălţătoare poate fi simţită şi auzită de cei care încearcă timid să o perceapă. Cea mai sublimă poezie este a iubirii  mele.
Am rămas statornică în tot ceea ce m-au învăţat.Încă mai învăţ şi o voi face întreaga mea viaţa.Va trebui însă să învăţ  metode de a mă apăra de tot ceea ce este rău şi putred.Încă nu ştiu care sunt aceste metode dar poate într-o zi voi descoperi. Până atunci  încerc , nu întotdeauna şi reuşesc să nu îmi sădesc magnoliile printre bălării.
                Sunt dependentă de iubire şi afecţiune şi atât timp cât voi avea suflare de viaţa voi dărui tot ceea ce are sufletul meu mai de preţ indiferent de judecăţile unora .În fond eu cu iubirea mea fac ce vreau şi o dărui cui doresc!
Indiferent câte lacrimi, câţi judecători, câte oprelişti, câte vise spulberate, câte doruri vor mai fi eu nu mă voi schimba. Fiindcă dincolo de tot şi toate am multă iubire...câtă iubire....Refugiul meu va fi întotdeauna dragostea.
Dragostea este o dependentă de care nu scapi niciodată oricât eşti de rănit, de sfârtecat, de întristat. Ea răsare din nou că un fir mic de bonsai şi înfloreşte la început muguri timizi, uneori invizibili dar de o frumuseţe inimaginabilă, ca un fluture, la început cocon, iar mai târziu îmbrăcat cu rochii de safire şi smaralde!
                  Privesc cerul, iubesc cerul şi ating cerul!
Oricâte lupte se vor da credinţa, nădejdea şi dragostea nu mă vor părăsi niciodată pentru că eu sunt  iubire,  născută din iubire, pentru iubire.

9 comentarii:

  1. Citindu-te...am ajuns sa iti iubesc Bunicii si Parintii, cum te iubesc pe tine Suflet Frumos !!! O zi frumoasa iti doresc, Ines !
    -un soldat-

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc Anonim pentru pretuirea si admiratia ta. Cu totii suntem oarecum soldati pe cararile vietii. Important e sa ramanem darji si consecventi in dragoste si credinta, sa luptam pentru visele noastre indiferent cat de nesiminificative ar parea si sa nu ne abatem de la telul pe care ni l-am propus. Gand bun si o imbratisare calda de la Pescarul de vise!

      Ștergere
  2. emotionant,incantator,totul inchis intr-un singur nume INES,cu respect mircea

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iti multumesc Mircea! Am simtit nevoia sa fac o confesiune minima despre felul in care eu am fost educata si sa multumesc celor care n-au precupetit niciun efort pentru a ma creste cu dragoste in valorile eticii si iubirii. Sa ramai neclinit intr-o lume in continua degradare este un efort, dar cei care iubesc curatenia sufletului vor aprecia. Mai mult decat atat , daca pot pune linistita capul pe perna, stiind ca m-am straduit sa nu dezamagesc,valoreaza mai mult decat orice altceva.Pretuire!

      Ștergere
  3. Imi vin atat de multe acum in minte...Totusi, spun doar atat: te iubesc! Iubesc sufletul tau frumos si-ti multumesc! Multumesc Bunului Dumnezeu pentru clipa in care te-am cunoscut, virtual, e drept, insa mie imi este mai mult decat suficient!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu iti multumesc Liliana Popa, atat tie, cat si tuturor celor care s-au regasit in randurile mele, scrise cu sufletul si in care, am incercat sa fiu o carte deschisa pentru cei care inca nu au inteles de ce, in anumite situatii aleg sa tac sau sa ignor rauatile. Sunt un om binecuvantat prin har, nu este meritul meu , ci al Lui dumnezeu si a celor care m-au crescut si educat la un anumit standard si pe care nu ii pot onora, decat urmandu-le sfaturile si ducandu-le cu demnitate numele mai departe. Te imbratisez cu toata dragostea de care sunt capabila si cine stie, poate intr-o zi ne vom si vedea!

      Ștergere
  4. IUBIREA ESTE SENTIMENTUL CEL MAI PLACUT SI IMPORTANAT SI INDISTRCTIBIL LEGAT DE VIATA PRIMITA PRIN HAR DIVIN.DUMNEZEU NE CREEAT SA TRAIM PLACUT,ARMONIOS SI FOLOSITORI PRIN DRAGOSTE SFANTA ! VIATA AM PRIMIT-O IN DAR DE LA DUMNEZEU,CE FACEM NOI CU EA ESTE DARUL NOSTRU PENTRU EL ! CU DEOSEBITE APRECIERI SI DORINTA DE A NE REVEDEA

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Va multumesc pentru popasul in gradina sufletului meu si pentru stelele cuvintelor asternute peste cerul gandurilor mele. Imi pare rau ca nu va cunosc numele, poate am copilarit impreuna si mi-ar face mare placere sa depanam acei ani binecuvantati! Cu respect si pretuire sincera!

      Ștergere