duminică, 26 mai 2013

MARATONUL VIEȚII






                 Viața noastră,  o cursă continuă în care uneori nu observăm nici răsăritul, nici apusul, nici oamenii pe care îi întâlnim și care încearcă cu timiditate să se apropie de sufletele noastre imaginându-și că am fi altfel decât ei doar pentru că afișăm un anume fel de a fi sau pur și simplu fiindcă așa ne percep ei.
Uităm uneori să privim în ochii celuilat cu iubire ! Nu îi vedem, nu îi auzim, nu îi înțelegem, nu îi atingem , nu îi simțim fiindcă suntem concentrați asupra eului nostru atât de mult încât dintr-o data devenim surzi, orbi și muți. Îi privim pe toți ca pe un tot unitar ignorând că ei defapt sunt unici.
Citim zilnic știri, povești, întâmplări, ne șochează anumite zvonuri sau lăcrimăm la câte o întâmplare nefericită fără să fim atenți că în imediata noastră apropiere există măcar un suflet care ne cere tăcut, cu disperare să îi adresăm un cuvânt.Unul singur.
Privim cerul de cele mai multe ori singuri și îl implorăm pe Dumnezeu să ne implinească câte o dorință ca și când El ar fi un fel de chelner care este dator să ne servească cu ceea ce noi dorim. De plătit nu poate fi vorba fiindcă în ignoranța noastră credem că ni se cuvine. Uităm că defapt suntem doar noi înșine un vis efemer și  călător pe acest pământ.  Deși peregrini prin anotimpurile vieții nici nu observăm soarele, stelele, pescărușii, licuricii, florile și toate minunile universului fără de care am trăi într-o lume anostă și gri.
              Suntem atât de preocupați de ceea ce ni se intâmplă nouă încât oricât de tare ar cânta sau ar plânge sufletul unui om nu îi mai percepem vibrațiile.
Alergăm înspre nicăieri și  nu ajungem defapt niciunde. Când în sfârșit luăm o pauză și ne uităm în jurul nostru vedem cu stupoare că iubirea există, că soarele strălucește și că sunt zeci de suflete care așteaptă să le deschidem portița inimii.
Ne dorim iubire, dar în mod ciudat fugim de ea.
Alergăm la maratonul vieții cu sufletul zbuciumat și când ne trezim, dacă o facem, nici nu mai știm dacă sufletul nostru ne mai recunoaște tocmai pe noi posesorii lui.
Trist, dar adevărat!
Împarte suflet, privește-ți în suflet, dăruiește suflet ! Cu atât rămâi după tot maratonul la care alergi. Și el se termină la fel de repede, indiferent că o faci la pas sau alergând! 
Dacă întâlniți un suflet aduceți-vă aminte că dorește să vă îmbrățișeze, să vă zâmbească, să viseze împreună cu voi, să vă spună că îi e dor de voi și că dorește doar să îl observați. Dacă o veți face cerul întreg va cânta împreună cu îngerii lui și veți trăi o veșnică primăvară.
               Micșorați pasul, opriți-va și priviți ! Este atât de simplu ! În acest mod mai luați și voi o pauză!
Pictați zâmbete, îmbrățișați, încurajați , oferiți speranță și credeți  cu toată inima că într-o zi chiar și ceea cele mai ascunse și intime dorințe vi se vor împlini. Dar nu singur, ci împreună cu cei pe care îi întâlniți în timpul alergării voastre la maratonul vieții.
Sufletul  unui om întotdeauna va avea nevoie de un altul pentru a fi împlinit.
Îmi doresc ca Dumnezeu să-mi deschidă ochii sufletului și a minții pentru a vedea , a simți și a percepe cu adevărat nevoile celor din jur ! Să nu cumva să mi se întâmple ca din neatenție, teamă, ignoranță sau dezinteres să nu pot percepe cântul de jale sau de bucurie  a celui de lângă mine.
M-aș simți cel mai nenorocit om de pe pământ.
Eu nu îmi doresc decât ca  în alergarea mea să nu fiu singură, ci să privesc cerul mână în mână cu alte suflete ! Atât!
  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu