Despre mine

Fotografia mea

        Alergarea noastra dupa dragoste e un permanent maraton de-a lungul timpului si al vietii. Pentru cel ce e indragostit de iubire, timpul nici nu exista, ci totul se rezuma la cautarile prelungite intre anotimpuri. Si parca ninsorile de azi ne privesc cu mila, simpatie sau cu tristete si candoare.Cerul clipeste stele aqamarine in intampinarea iubirii noastre. 
       Iar noi ?! Noi asteptam rasaritul !

     Din pacate traim intr-o vreme in care fiecare cauta sa se ascunda de cate cineva sau de ceva, ascundem sentimente, taine, suferinte, tristeti, iubiri, ascundem deznadejde sau exuberanta sau pur si simplu ne ascundem de noi insine. Parca ne-am juca de-a v-ati ascunsa uitand insa ca de noi insine nu putem sa ne ascundem in  totalitate niciodata. Cautam poate un anotimp, o persoana,o speranta, cautam o iubire pierduta sau imaginara, o amintire sau o revelatie, toata viata cautam un drum care se poate sa-l fi ratacit candva sau un drum nou, necunoscut noua, presarat doar cu vise, sperante,utopii... Dar cred ca niciodata cautarile nu sunt zadarnice. Ele te anima, te insufletesc, iti daruiesc speranta, cunoastere, iluzie. Dezamagit sau intristat sufletul iti cere sa cauti. Spera deci ca intr-o zi, neasteptat, nesperat, vei gasi. Si de nu va fi asa, acea cautare te va gasi ea pe tine.
       Un gand bun de la Pescarul de vise, o imbratisare calda si bun venit cu drag tuturor.

sâmbătă, 2 mai 2015

PRIVESC SPRE CER

 Nu sunt un om perfect și nimeni nu cred că este, dar trăiesc în așa fel încât să-mi păstrez deminitatea și să îl onorez pe Dumnezeu. Încă mai cred că doar iubirea poate acoperi orice  neajuns.


 Mă simt de parc-aș fi în aula unui teatru de revistă,
 În care se prezintă gala minciunii-n rochie de artistă. 
 Mercantilismul e-o corvoadă pentru acel ce nu-i făcut 
 Să poarte măști pentru a vinde oricât, orice, contrafăcut.
 
 De n-au o față doar a lor, își pun o mască, să dea bine,
 Sub ea sunt oameni slabi și goi, cu vise de-mprumut, străine,
 Iar dincolo de-atâtea măști, nici nu mai știi cine se-ascunde, 
 De ți-e prieten sau dușman, când pe sub piele îți pătrunde. 
 
 Mi-am pus o vreme ochelari, nu de vedere, nici de soare,
 Ci cu lentile roz, de cal, să-i vad umani pe fiecare.   
 Nu știu să fi cerut ceva, cuiva, în schimbul prieteniei,
 Dar am plătit cu răni și-ocară mâna întins-a omeniei.
 
 Azi nu mă miră mai nimic, nici necredința, nici trădarea,
 Te-obișnuiești cu-amărăciunea. Mă macină doar nepăsarea,
 Indiferența la iubire și sufletele-ngenuncheate,
 Disprețul ieftinilor măști, mizera lor dualitate.
 
 Curând vom ridica-ntre noi adevărate cazemate,
 Să ne-apărăm de tot ce doare și de imensa falsitate.
 Să fie-aceasta rezolvarea, ca nimeni să nu-ți poată frânge,
 Aripile în zbor lumesc? Privesc spre cer. Isus iar plânge! 

Un comentariu: