MĂ CREZI?

  

 Mi-au înflorit cireșii-n livada unui vis,

 Tresar la adierea mălinului stingher,

 Ecouri se desprind, te-aștept cum ți-am promis,

 Din versuri îmi fac poduri spre tine în eter.

 

 Desculță-n lan de maci, mai intonez iluzii, 

 Iubindu-te în lipsă, în ploi îmi curge clipa,  

 Mi-e sufletul ostatic, beau cupe cu ambrozii,  

 Statornic cer sub pleoape descântă-n zori risipa.

 

 Mă osândesc călăii de dor și-ți sunt complici,

 Mi-ești zodie de îngeri și demoni totodată,

 Culori se estompează și vântur clipe seci,

 Secunde negociez, parfum și praf mă-mbată.   

 Te țes în zeci de gânduri, o salbă fiecare

 Și nu găsesc o vină solstițiile de dor, 

 Mă arde umbra ta și fluturi din scrisoare

 M-alintă cu atingeri, în vals amețitor.

  

 Se surpă depărtări, cascade se-ntețesc,

 Nuntesc ninsori de șoapte cu dulci migdale verzi,

 Dantele de iluzii sau vis? Nu-mi amintesc!

 Îmi cresc aripi de îngeri, le simt, le văd! Mă crezi?

                                 
         

ALTOI DIN SPIC DE DOR

 "Ori de câte ori ceva mi se pare încă posibil, am impresia că mi s-au făcut vrăji." Emil Cioran

 Se-mpodobește cerul cu stele-mpărătești   

 Și-n cer colindă îngeri în mantii cristaline,

 Roz fluturi în cascade, de dor îi rătăcești, 

 Înnourate gânduri înseninezi în mine.

 

 Cuvinte desfrunzite mi le-nflorești din ploi,

 Din litere aldine îngemănezi povești,

 Pictezi o galaxie cu râuri de culori

 Culese din polenul narciselor cerești.

 

 Când ape-nvolburate sub gene se adună, 

 Cu briza unui văl îmi spulberi necredința,

 Tăceri și suferințe cu flori de crin și lună 

 Le mirui cu tandrețe și-mi mângâi neputința.

 

 Știam că ești zefirul ce-adie cu petale,

 Că din frânturi de vise aprinzi văpăi de foc,

 Eternități aș vrea, să-mi fii veșmânt de cale,

 Sărutul să-l sfințești cu mac și bucuioc.  

 

 Tu nu ești doar o vrajă în vânturi preschimbat, 

 Ești primăvara mea, din vechi dorințe strâns,   

 Altoi din spic de dor, de tine-naripat,

 Iubire-adevărată din ruga unui plâns. 

NICIODATĂ ADIO!

               Mă voi înmiresma mereu cu parfum. Parfumul meu îți va rămâne în suflet fiindcă este unul adevărat, creat de îngerii iubirii.O mireasmă curată desprinsă din raiul iubirii pure.... În sufletul tău macii vei vor dăinui etern și ori de câte ori o petală îți va zâmbi sau va lăcrima, vei știi că mă gândesc la tine. Vântul va adia etern, este nemuritor ca și Pescarul de vise, care va veni din când în când tiptil să-ți șteargă lacrima cu batista iubirii. Pescărușii mei, fluturii mei zglobii te vor îmbrățișa când tristețea te va copleși. Voi fi mereu alături de tine și când uitarea va da târcoale vei resimți ..prezența mea ! Să nu spui Adio....fiindcă nu există, există doar ploaia de stele și iubirea, eu exist și voi exista atâta timp cât vor exista macii si dragostea. Când nu voi mai fi ..tu știi....ți-am lăsat în testament iubirea, dorul și sufletul! Să le primești cu toată inima.Darul meu sunt chiar eu!
             Voi face ferestre în zidurile înălțate de sufletul tău și mă voi strecura cu umbra unui sărut! Vei ști că dincolo de tine, eu sunt izvorul nesecat al iubirii, îngerul care ți-a alintat visele. Dacă vei privi printre zăbrelele rănilor vei vedea răsăritul în ochii mei!

SUSPIN DE STEA

 Când lacrimile toamnei își picură-nserarea 

 Te readuc în vise. Alintă-mă o clipă!

 În frunze, pas vremelnic, noi doi și amintirea,  

 Cuvinte-ngenunchiate ce-și scutură risipa.

 

 Cred în povestea scrisă de ploile de stele,

 Cum știu că pescărușii mereu te vor iubi, 

 Doi îngeri de satin  pictează-n vals  pastele,

 Cu licăr din surâs de maci îți vor zâmbi!

 

 Nu mă răni cu umbre desprinse din trecut,

 Nu vezi că ninge iarăși cu fluturi argintii?

 Pe buze port contur de curcubeu născut

 Din verile în care știam că ai să vii.

 

 De mâine răsăritul ne va găsi-mpreună 

 În toamna arămie brodată-n catifea,       

 Din vise serafimii-n pereche ne adună,

 Ne-mbrățișăm cu dorul suspinului de stea!  

 

PARFUM DE VIS

 Cum înfloresc din nori migdale 

 Stropite cu polen de vis...

 Chemări din puncte cardinale 

 Adie-n lacrimi de cais.

 

 Motiv țesut de bucurie, 

 Desprins de nuferi din colind,   

 Crepuscul de lumină vie

 În podul palmei strălucind.

 

 Poteci de crini din alte lumi

 Refac ades prin ochi de mag,

 Înmuguresc în timp ce dormi,

 Te-ating o clipă, îmi ești drag! 

 

 Stea de safir îți dăruiesc,

 Culegi nectar din lungi visări,

 Tu spui minune, dar ceresc,

 Surâd magnolii-n primăveri.

 

 Zefir albastru, o poveste 

 De îngeri scrisă, din astral,

 Alint de vis din zări celeste

 Nuntită-n zborul sideral. 

 

 Dor rătăcit sfințit prin foc

 Netulburat de anotimp, 

 Ce-a innoptat într-un boboc

 O clipă doar, în flori de câmp. 

 

 Un licurici va chicoti,

 Pictându-ți dorul, lăcrimând,

 Parfum de mir te va-nsoți
 În rai de vis țesut de gând.

ȘTII TU VREUN LEAC ?

 Nici azi n-ai înțeles? Cum să-ți aduc aminte?

 Din care constelații să știu să îți culeg, 

 Alai de stele nuferi, șirag de perle sfinte,

 Să poți să mă cuprinzi cu sufletul întreg?

 

 Cum te-aș putea privi? Prin ce sclipiri de zare?   

 Cu ce miraj de vise și rouă să-ți pictez,

 Melancolii de fluturi zâmbind pe val de mare 

 Și câte punți din roze în gând să-ți colorez?       

 

 Vioara cărui cântec ți-ar dezlega misterul,        

 Ce notă necântată  pe strune n-a dansat?

 Am solfegiat iubirea tivind cu salbe cerul,    

 Cu leac din flori de lună, de ploi te-am vindecat!

 

 Perechi de rândunele din vise s-au desprins.

 Să-mbrac nemărginirea în zborul altui veac?   

 Cât oare să te-aștept? Tresar mereu învins!          

 Ce fac cu-atâta dor? Știi tu cumva vreun leac? 

 

MAC TÂRZIU

 Mult prea târziu! A-ncremenit uitarea!

 În spice de absențe, iubirea a tăcut.

 Buchetele de maci și-au scuturat culoarea, 

 Nu știu nici cine ești! Un mac necunoscut!

 

 Din Carul Mic aprind o stea și-mi pare rău,

 Nu simt regret! Iluzii de ninsori hoinare

 Te-au spulberat! Mi-e bine, zău .... 

 Să fii vreun mac de prin ierbare,

 

 Fugit de toamne insomnii ? Sau poate-un dor

 Nins de petala zglobiei veri, de nostalgii?    

 Ai glas străin, nedeslușit! Mac inodor,

 Rămas stingher. Un vis pierdut în elegii, 

 

 Nu mă mai dori! Alt mac din roșu satinat 

 Pictează-n suflet pași perechi, magii de salbe,   

 Din înalt ceresc. Aripi de înger platinat

 Brodează-n suflet un regat de stele dalbe.

 

 Te voi căuta la vară în gândul necosit,

 Voi înflori în vise-n poveștile de seară,  

 Parfum de dor și fluturi de tine irosit

 Îți vor aduce-aminte de mine-a câta oară?

DE CE MĂ CHEMI?

 E-o zbatere-ntre goluri, tăceri care îngheață,

 S-a stins întregul cer din ochii ce-i iubeam,

 O toamnă vlăguită, un labirint de ceață,

 Stau mărturii secunde-n clepsidre de-amalgam!

 

 Ridic spre tine ochii, cu greu te recunosc,

 La porțile-ntristării văpaia unei veri,

 Nu-mi cere să-nțeleg ecouri ce doinesc!    

 De ce trimiți în stoluri egrete de tăceri?

 

 Reinventezi un zbor din aripi obosite, 

 Dar ploi de neputință în lacrimi îl destramă, 

 Curând ninsori eterne din temeri nesfârșite 

 Ne vor preface-n îngeri cu trupuri de aramă. 

 

 Bem picături de rai îmbrățișați în vise,

 E-un joc de stele scrise, de cer, din înălțimi, 

 Clipește luna blândă prin uși întredeschise.

 Dacă nu surpi tăcerea, atunci de ce mă chemi?

 

DE CE TE MIRI?

 Când aparent de nicăieri,

 În curcubeu multicolor,         

 Din alte zări, eu, cea de ieri,

 Îți voi surâde-ntamplător,

 

 Să știi că stele îți aprind   

 Din galaxii de necuprins,   

 Cu vis de îngeri te colind,

 Cristal de dragoste nestins.

 

 Iar te surprind? Vin din uitări,

 Din maci astrali sau ploi de-argint?
 Sunt vals oprit de nechemări,

 Privește-mi ochii, ei nu mint!

 

 Un mag și-un înger! Nu îi vezi?

 Îți prind aripi să poți zbura. 

 Te-mbrătișez ! Nu, nu visezi!

 Cât te iubesc! Poți îndura? 

 

 Nu, n-am plecat! Îți este dor?

 Te cheamă voci din univers?

 Cu nuferi strânși din sfânt fior
 Îți cern iubire, vers cu vers!  

 Fără să ceri, ți-am dăruit

 Eternități de îngeri vii,

 N-ai înțeles! N-am drămuit

 Nimic din cerul meu, să știi ! 

 Când lacrima-ți de dor pustiu

 În mici boboci de trandafiri

 Va sângera, va fi târziu!

 Eu voi lipsi ! De ce te miri?  

ÎNGROPI UN VIS?

 Delir de toamnă, un miraj,

 Brodând cu frunze nostalgii,

 Dorințe stranii, în sevraj

 Cu tot ce n-ai putut să-mi fii.

 

 Nuanțe vesele-n descânt 

 Se răzvrătesc în simfonii,

 Același dor purtat de vânt       

 În menuet de agonii.

 

 De necuprins și ne-nțeles 

 Un dor hoinar, adânc de văi,

 Te tot așteaptă, necules,

 Eu lăcrimez prin ochii tăi.

 

 Amestec de culori și cer

 Separă umbre de nimic,

 Aroma toamnei, mac stingher,

 Lipsesc prea mult, lipsești un pic...

  

 Îți povestesc de cum eram

 Fără trădări, fără trecut. 

 Să nu fii știut? Poate visam!

 Boboc de mac din vis pierdut!

 

 Atât de-aproape și străini 

 În ploi de dor învolburate,

 Ce tristă toamnă, de mălini

 Noi două umbre-mbrățișate!

 Miresme cu boboci de mac 

 Cu vagi arome de-amintiri,

 Îți înfloresc! Promit! Să tac?

 Îngropi un vis? Dar mă respiri!

 

                                         

                                          .

                                       

PLOI DE DOR

 Oftezi în ploi de dor, cresc noi lăstari sub pleoape

 Din cupele de maci bei lacrima iubirii,

 M-a rătăcit destinul și nu vrea să mă-ngroape,

 Eu îți sărut tristețea! Tresari, în timp ce scrii!   .

 

 Sub gene stele stinse ascund numai tăceri

 Ce întregesc amurgul, de ploaie resemnate, 

 Se despletesc absențe-n secundele de ieri,

 Distanțe se-nmulțesc de frunze îndoliate.

 

 De ai rosti și-n șoaptă cuvântul ce-l aștept,

 Aș frânge legământul cu ploile din tine, 

 De ce lași macii verii să plângă în deșert?

 Oprește destrămarea! Nu te-am uitat, știi bine!

 

 Smaralde de condei din doruri neștiute 

 S-au tot prelins în rugă la îngeri serafimi,

 Atinge-mă o clipă prin toamne inelate,  .

 Te poticnești de stropii căzuți printre mulțimi?

  

 De ce strângi dintre spini doar flori însângerate?

 Nu vezi ce tare plouă?  Chiar fluturii-s buimaci! 

 Întinde iarăși brațe din stele-ngenunchiate, 

 Se va opri și ploaia! Vom arde dor de maci!

 

.

 

  

DIN TIMPUL CE-A RĂMAS

                               

 Îți sunt brodate lacrimi și ție de-al meu dor,

 Mai sângerează crinii în albul din petale,

 Ți-alintă îngeri clipa, când plânge trist un nor,  

 Îți ninge-n câte-o noapte cu perle mici de jale?

 

 Păstrezi la tine-n suflet sărutul meu din vis, 

 Îți înfloresc neliniști sub gene când vorbesc,

 Ți-e-mpovărată toamna de ceasul interzis,

 Alaiul meu de fluturi ți-a spus cât te iubesc?

 Mă poți striga pe nume, să nu simți mângâieri,

 Deșertul suferinței l-a spulberat speranța,

 Mi-ai adunat iubirea din șoapte și tăceri,

 Măsori și tu secunda, să micșorezi distanța ?

 

 Copilărești o noapte în raiul meu de stele,         

 Să-mi țeși cu ele vise, nimic să nu mai doară, 

 Respiri oare parfumul albastrelor zorele, 

 Sau nuferii uitării m-au șters cu ploi de vară ?

 

 Când ai să-nfrângi tristețea, din timpul ce-a rămas, 

 Să mă adormi pe brațe de dragoste și dor,  .

 Redesenează-mi visul, în taină, pătimaș, 

 Să nu vii prea târziu! Voi învăța să zbor! 

IARTĂ-MI UITAREA

 Ești urma unei umbre de-mpotriviri năuce,

 Cu trupul de cenușă, confuză amintire,

 Feștilă fumegândă, apatică răscruce,

 Un chip fără de nume, sfințit de-a mea iubire.

 

 Aducerile-aminte răstălmăcesc o clipă

 De gânduri indecise, certate între ele,

 Se spovedesc restanțe, rămase din risipă,

 Stingându-se vrăjite de valsul unor iele. 

 

 Străbate prin dantele de cer înseninat 

 O toamnă-nmiresmată de flori mărgăritare, 

 La adăpost de îngeri, de dor descătușat,

 Mă iartă că uitarea, te-a șters din calendare!  

 

 În mine cântă cerul, în tine resemnarea,

 Trag ultima cortină peste tăceri banale,

 În dans, la balul toamnei, serbez eliberarea, 

 Păstrează în sonete neliniști abisale!

 

 De-ți va fi dor de mine, deși mă îndoiesc,

 Îți las ca amintire, buchete-ntregi de maci,

 Privește-i cu iubire, visează că-nfloresc!

 Întoarece-te în toamnă! Zâmbește! Și-apoi taci!  

 

NU ȘTII VREUN ANOTIMP?

 Se joacă blânde raze prin frunzele pictate 

 De-nmiresmata toamnă cu dulcele ei rod,

 Dansează crizanteme în câmpuri parfumate, 

 Eu te sărut cu vara plecată în exod!

 

 Port jar de stele tandre îmbobocite-n gând, 

 Te-mbrac cu pacea frunzei să nu te doară ploaia,

 E noaptea mai senină când visului mă vând,

 Îți sunt atât de-aproape! Nu simți tu vâlvătaia?

 

 Zadarnic te prefaci că rătăcești cărarea, 

 Ce duce înspre mine prin iarba necosită, 

 Absența mea te doare, botez ți-e neuitarea  .

 Cu lacrimi de culoarea brândușei înflorite! 

 

 Oprește-mă puțin până se-ntorc lăstunii, 

 Prea multă toamnă tristă a poposit în tine 

 Și scrie-mă-n solstiții cu cioburile lunii, 

 Nicicând să nu mai sece fântânile din mine!

 

 Dacă din tot ce-am fost și-ai îndrăznit să-mi fii, 

 Năframa neputinței ar răvași iubirea,  

 Nu știi  vreun anotimp, în plus, de bucurii, 

 Din care să rămânem nu doar cu amintirea ?