luni, 20 august 2012

INCERTITUDINI-INES POPA



 Doi rătăciți pe drumuri diferite
 Întemnițați de vise efemere,
 Sculptând destine-n scoică adormite, .
 Cu amintiri de scurt metraj  stinghere.
 
 De ce și cum și când de vom mai fi,
 Doar semne de-ntrebări  iscoditoare,
 Răspunsul,o enigmă, nu-l vom ști,     .
 Speranțe răstignite-n închisoare.
 
 Făclii de dor în sfeșnice mai cresc,
 Suntem doi trecători în acolade,
 Uitați la o răscruce, în timpul nefiresc,
 Două viori plângând în serenade.
 
 Zâmbim fugar din amintiri cernute,
 Străjeri fideli  stau visele-nrobite,
 Suspină viața-n clopot de minute,
 Noi stăm captivi în nopțile-mpietrite.
 
 Iubire iscălesc pe cerul tău incert,
 Semnezi cu disperare pe zorii unui gând,
 Săraci de răsărituri în ritmul nostru-alert,
 Nici singur,nici cu tine,spre ieri și spre nicicând. 
 
 
 
  

2 comentarii:

  1. De ce sa mai scriu "imi place"? E consum de timp si de cerneala! Calificativul este definitiv, asa ca de acum incolo te vei bucura numai de carcotelile mele, care, slava domnului, sunt nesecate!
    Buna dimineata!
    Voiam sa iti propun o "corectie de ritm" in strofa a treia:
    "Uitați la o răscruce, în timpul nefiresc,
    Două viori plângând în serenade."
    sa devina
    "Uitați la o răscruce, nefiresc,
    Două viori plângând în serenade."
    Nu se pierdea sensul, nu se pierdea frumusetea, se pastra leganarea tanguitoare...
    Dar in final nu ai mai tinut cont de recitare, asa ca nici eu nu mai zic nimic!
    Zi buna!

    RăspundețiȘtergere
  2. Cine ar putea face, stârnindu-l pe tânărul poet, să refacă zidirea acestui poem din cuvinte mai durabile decât gresia şi metalul? –îi scriam unui tânăr. În timp, poate îşi va răspunde de nu va fi ajuns cumva, la capăt, pentru că poezia scrisă la “prima mână” va avea nevoie de şlefuire, sau măcar o nouă aplecare asupra ei. Motivaţia? Pentru că, nu i s-au terminat cuvintele şi nici ziua în care poezia va salva lumea nu începe de mâine, şi de aceea trebuie să ne grăbim.
    P.S. Voi citi tot ce ai în urmă şi voi face un comentariu, cândva. Tudor Cicu.

    RăspundețiȘtergere