Despre mine

Fotografia mea

        Alergarea noastra dupa dragoste e un permanent maraton de-a lungul timpului si al vietii. Pentru cel ce e indragostit de iubire, timpul nici nu exista, ci totul se rezuma la cautarile prelungite intre anotimpuri. Si parca ninsorile de azi ne privesc cu mila, simpatie sau cu tristete si candoare.Cerul clipeste stele aqamarine in intampinarea iubirii noastre. 
       Iar noi ?! Noi asteptam rasaritul !

     Din pacate traim intr-o vreme in care fiecare cauta sa se ascunda de cate cineva sau de ceva, ascundem sentimente, taine, suferinte, tristeti, iubiri, ascundem deznadejde sau exuberanta sau pur si simplu ne ascundem de noi insine. Parca ne-am juca de-a v-ati ascunsa uitand insa ca de noi insine nu putem sa ne ascundem in  totalitate niciodata. Cautam poate un anotimp, o persoana,o speranta, cautam o iubire pierduta sau imaginara, o amintire sau o revelatie, toata viata cautam un drum care se poate sa-l fi ratacit candva sau un drum nou, necunoscut noua, presarat doar cu vise, sperante,utopii... Dar cred ca niciodata cautarile nu sunt zadarnice. Ele te anima, te insufletesc, iti daruiesc speranta, cunoastere, iluzie. Dezamagit sau intristat sufletul iti cere sa cauti. Spera deci ca intr-o zi, neasteptat, nesperat, vei gasi. Si de nu va fi asa, acea cautare te va gasi ea pe tine.
       Un gand bun de la Pescarul de vise, o imbratisare calda si bun venit cu drag tuturor.

joi, 4 iulie 2013

ÎNVĂȚ SĂ POT






            Vreau să învăț să pot! Este o nouă lecție. Sper să și reușesc!  Nu știu cum e mai ușor să o faci pas cu pas sau să o faci cu săritura unui uriaș...
            Nu știu dacă există metode după care se învață să poți. Habar nu am. Dar uneori îmi doresc să existe. 
 Sunt multe circumstanțe pe care omul le poate schimba, cum sunt multe care nu depind de propria persoană și atunci înveți să te obișnuiești cu gândul că ele vor rămâne așa indiferent dacă te dor, indiferent dacă sunt atât de amare încât nici măcar un cub de zahăr nu le poate îndulci.
 Nu îți dorești decât să se aștearnă uitarea peste neputința de a le schimba și ajungi atât de obosit încât nu îți mai dorești nimic, doar să te reîntorci la momentul în care lucrurile erau simple și în care cerul era albastru chiar dacă ploua torențial.
            Călătorești de-a lungul vieții cu zeci de suflete, unele îți rămân alături, altele dispar din corabia ta fără să îți dai seama, altele își iau rămas bun, dar mai sunt și cei care cotesc într-o altă direcție fără ca măcar să știi de ce au făcut-o și de ce ți-au lăsat doar amintiri și au plecat fără regret, fără că măcar să-ți spună chiar și în șoaptă că pleacă.
 Te întrebi, mai ales dacă ți-au fost prieteni, fiindcă tu așa i-ai știut și deși ai petrecut alături de ei o perioadă suficient de lungă de timp, te întrebi  de ce au plecat, care este motivul și de ce  au dispărut pur și simplu. Îți pui sute de întrebări și cu cât mai multe îți pui cu atât devii mai nedumirit. Te întrebi unde ai greșit, dacă ai greșit și când va veni ziua când nu le vei mai duce dorul și nu le vei mai simți absența.
Cel mai mult doare că nu te-au putut privi în ochi să îți spună cu ce i-ai supărat, ci se ascund în tăceri veșnice.Să fie oare orgoliul atât de mare încât să nu îți poată spune nici măcar un cuvânt? Unul, atat doar unul.
             Oare le este dor de tine? Oare le lipsești și tu în aceeași măsură în care îți lipsesc și ei ție? 
 Zilele trec și nimic nu se schimbă....mai trist decât atât cămătarul timp îți fură până și clipele de bucurie fiindcă tu ai rămas ancorat în aceleași întrebări retorice. Știu că va veni și timpul în care fiecare va regreta anumite hotărâri pripite.Tu că te-ai întristat zadarnic și ei pentru că s-au lăsat dominați de o mândrie prostescă.
 Între suferință, orgoliu, neiertare, întrebări și așteptări, viața trece.
 Va veni însă și timpul când vei învăța să poți uita și poate într-o zi se vor  întoarce să-ți spună acel cuvânt, unul singur pe care l-ai așteptat aproape o eternitate. 
Oare te vor mai găsi? Oare îți va mai păsa ? Oare îi va durea și pe ei tot atât de mult cât te doare pe tine astăzi absența lor? Dar dacă nu vor mai avea cui spune? Dacă tu vei fi  învățat lecția uitării și a verbului a putea?
Ce este mai dureros să ajungi să poți și să uiți și să te întrebi la reîntoarcerea lor cine sunt sau să îți dorești ca măcar pentru o clipă să te țină din nou de mână și să se uite în ochii tăi fără să te întrebe nimic? 
          Există metode de a putea? Dar metode de a șterge din suflet și minte oameni? Există? Și dacă da care sunt ele?
 Îmi doresc să învăț să pot! Sunt convinsă că voi invăța.... toate se învață cu timpul. Până atunci însă aștept un cuvânt,unul singur! 
Oare va trebui să aștept o veșnicie?   
Privesc CERUL!
Este singurul lucru ce îl pot face în momentul acesta!

  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu