AMĂNUNTUL

 Departe, în surdină, un pian își cântă dorul,

 Pe clapele lui albe doar lacrima de ieri,

 Nestinsa frământare își toarnă-n mine golul,

 Din amintiri mărunte te-am recompus stingher.

 

 Ninsoarea ce se-abate sunt gândurile mele

 Și întrebări o mie-n izvoare se prefac, 

 Sunt scurse-n veșnicie nu-ți amintești de ele,

 Ca un blestem în noduri, nu pot să le desfac.

 

 De ce-ai aprins iar focul iubirilor apuse,

 Tu nu știi că el arde și ars vei fi și tu ?

 Iluzia iubirii e-o candelă  de vise

 Un dor. Tu ești departe, în iarnă numai eu.

 

 Tu spui că-ți merge bine și faci din dor risipă,

 În rolul unei piese, doar hainele le schimbi,

 Sunt câteva dorințe, nefericiri ce țipă

 Și unele-amănunte, o vam-a celor orbi.

 

 În clopotele vremii eu mă declar învinsă,

 Un mal îți sunt în viață, tu apa care curgi,

 Mai rătăcește-n tine sărutul de o clipă

 Și răzvrătite vise, pe care le alungi.

 

 Nu eu te chem în șoaptă, ci inima te strigă,

 Nu te sărut cu buze, ci doar cu suflet plâns,

 Iar fericirea pare din tron că îți abdică

 Cad măștile schimbate în amăgiri de-nvins.

 

 Îmi spui plin de mândrie c-ai șters orice risipă

 Și-n rest le ai pe toate, în primăveri te scalzi,

 Iubirea-i amănuntul ce l-ai uitat in pripă,

 Iar amănuntu-acesta, sunt eu! Degeaba arzi!

 

 Prins în vâltoarea vieții, te scutură de tine

 Și măștile ce-nșeală aruncă-le-n pustiu ,

 Poți naviga-n destine cu tot ce-ți apartine,

 Dar caută amănuntul, doar eu mai pot să-ți fiu!