UN SFERT DE CLIPĂ

 Nu te mai pierde-n amintiri mărunte,

 Tăceri definitive au ridicat hotar 

 Din pietre de uitare, înalte cât un munte

 Și-au îngropat sub lespezi tot scâncetul de jar.

 

 Dezleagă-te de dor, de lacrima ce țipă,

 Nu te mai amăgi cu false-nchipuiri,

 Iubire ne-am numit, doar cât un sfert de clipă,

 Naiade mor în zori, când visele-s subțiri! 

 

 Cum stelele de mare nu cântă-n ciobul lunii,

 Nici fluturi nu se-mbată cu apa de băut,

 Jertfită, m-am salvat de molima tăciunii,

 Dorința ta de mâine, e doar la timp trecut.

 

 Rest de cuvinte-amare au măturat grăbit          

 Un anotimp haotic prin care-am respirat   

 Același rai, vândut, ce-n vise ne-a unit,

 Risipitor flămând cu aripi de păcat.

 Eu nu îți sunt nimic, doar iluzorie boare 

 De mac, ce prin vitralii, surâde-n tâmpla serii,      

 Pusă în ștreangul culpei, sub bici perfid, de sare,

 Iertând, am înflorit din rana destrămării.                 
   

 Când vinovat de dor, un paznic de-ntristare,       

 Va străjui avid, nu-mi cere să-ți alin 

 Plăpându-ți dor scăpat din chingi de neuitare,

 Ucide-l sau alungă-l, puțin câte puțin! 

  

BEȚII DE LILIAC

 E primăvară, știi că ne-am promis

 Să înnoptăm sub ramuri de cais 

 Și zâmbete din draperii de fluturi

 Să coloreze magice săruturi.

 

 La căpătâi să cânte firul ierbii,

 În somn să ne vegheze cerbii,

 Cearșaf s-avem din stele plutitoare

 Și în satin din muguri roz de floare,

 

 Să bem nectar la fiecare masă

 De elixir cu stele de matasă.

 Cum primăvara ochii și-a deschis

 Să împlinim oracolul din vis!  

 

 În frac de gențiană să-te-mbraci,

 Ca talisman, în piept să-ți cânte maci,

 Iar la rever, din dorul meu nebun,

 Discret, parfum de îngeri am să-ți pun. 

 

 Privește-mi ochii-ndragostiți de tine,

 Surâsul lor, cu rouă de verbine

 Te-alintă tandru, ard de nerăbdare,

 Să stâmpărăm dorințe de-nsetare.

 

 În leagănul celestului april,

 Iubirea mea cu suflet de copil,

 Hai să-mparțim beția de liliac,

 Tu să-mi fii cer, eu ție zbor și leac!  

UNDE LOCUIEȘTE DUMNEZEU

„Nu știți că voi sunteți Templul lui Dumnezeu, și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”  1 Corinteni 3:16

 Dumnezeu nu stă-ntre ziduri, nici în case de chirpici,

 Nici în mănăstiri, chilii, Dumnezeu este aici. 

 Omniscient, omniprezent, locuiește-n orice suflet

 Curățit de tot ce-i rău, nepătat în al său cuget.

 

 Dacă-nalți o rugăciune în smerenie și har

 Nu contează unde ești, sub cer liber sau altar,

 Voia Lui e să-L cunoști, să iubești și să-mplinești  

 Ce e scris în Cartea Sfântă, jertfa Crucii s-o cinstești.

 

 Tronul Domnului e-n cer, nu în temple grandioase,

 Nici în turle sau construcții, fie ele somptuoase,

 El coboară lângă cei, care cu credință-L cheamă,

 Slabi, puternici, cerșetori, n-are ziduri, n-are vamă.

 

 Cel ce crede-n promisiunea Celui dătător de viață,

 Dragoste, pace deplină, bucurie și speranță,

 Îl numește prieten, frate, legământul nu-și dezminte

 Și din rob îl face fiu, protejându-l ca părinte.

 

 Sufletul ți-e colț de rai cât timp ai credința vie, 

 Crezi în Domnul Mântuirii. Nu-l băga în colivie,

 Surghiunindu-l din orgolii, vanități, nu este mic!

 Harul Lui e pretutindeni, seamă ia, măcar un pic

 

 La cuvintele Scripturii: El e stâncă, temelie,

 Scut și Adevăr, Iubire, Rege pentru veșnicie. 

 Capul oricărei domnii, dă popoare pentru tine,

 Chiar de ești  lipsit, bogat, ți-e izbăvitor, știi bine.

 

 Poți palate construi, edificii opulente, 

 Dacă credincios nu-i ești, n-ai curate sentimente,

 Jertfa nu i-o înțelegi, nu ți-e Tată, nu-l iubești,

 Poți să-nalți clădiri uriașe, dar zadarnic construiești!

Dumnezeu nu preferă nici lemnul, nici spațiile mici. Dumnezeu nu preferă nici betonul, nici spațiile mari. Dumnezeu preferă spațiul întreg al inimii noastre! Dumnezeu preferă și dorește cu pasiune inima noastră. Fie ca El sa locuiască in inima fiecaruia! 

FRENEZIA PRIMĂVERII

 Ne-a amânat, ce amăgire,

 Cu scâncet repetat de ploi,

 Înmugurind vlăstări, iubire,

 De viorele-n rochii noi.

 Dar a venit, ce primăvară,

 Albastră-i zarea, de azur,

 Ca ochii limpezi de fecioară,

 Ce risipesc magii de nur.

 

 Petale doldora de lacrimi

 Tresaltă-n adieri de nai,

 De verde crud și soare lacomi 

 Fluturi coboară lin din rai.

 

 Pe treapta zilelor avare

 Miresme-adulmec, dulci minuni,

 Vrăjiți de trilul din cuibare

 Se-nclină maci în rugăciuni.

 

 Atâtea pete de culoare

 S-au răzvrătit, ce frenezie,

 Mlădițe logodite-n soare

 Se-alintă-n lan de bucurie.

 

 Fiorul dragostei dintâi

 Icoana visului sfințește,

 Râd îngerii sub căpătâi

 În car de stele ne răpește.

 Trec grații albe peste ape,

 Împărații de iasomie

 Îmbobocesc suav sub pleoape,

 Surâsul lor, ți-l dărui ție.

 

 E clipa jar. Înlăcrimat,              

 Ochii-mi săruți, de dor încins,

 Altar în suflet mi-ai pictat

 Din flori de gând, ce s-a aprins.

 

 Mi te respir, ești laitmotiv,

 Iubirea mea de-o veșnicie

 Și ne iubim definitiv 

 Pașii perechi stau mărturie.

POEMUL TĂU, FEMEIA

 Doar femeia e creată din candoare de petale,

 Miriade de iubire, grație de albe cale.

 Inima îi e altarul unde înnoptează îngeri,

 Poate mirui destine, mângâia în văi de plângeri. 

  

 Râd cireșii când clipește, ochii ei, oglinzi de iris

 Îți îmbujorează clipa, împărțind la doi un vis.

 Fiică e, de Rege sfânt, suflet rupt din Dumnezeu,

 Rodul harului divin, Psalm cântat de curcubeu.

 

 Creionat cu-absint de crini, trup firav ca o liană

 Poartă-n pântece icoană de vlăstar fără prihană.

 Timpul curge fără ea ca un bocet în apus, 

 Fură-i dragostea , aripi, îți va altoi în plus.

 De-ți îmbobocește-n sânge, dacă sincer o iubești,

 Nu o jefui de cer, dar sfințit, să-l ocrotești!

 Carul Mare-ți va urni, cu săruturi infinite,  

 Oarbă te va respira chiar și-n ore nerostite.

 

 Îți strecoară-n vise fluturi, vindecă fântâni de-osândă,

 Scara trupului ți-o urcă, dezmierdându-te flămândă,

 Stol de porumbei îți crește, în damascuri te desfată,

 Crucea dorului ți-o duce și sub legământ ți-e soartă.

 Te-nflorește-n rugăciune si sub patrafir ceresc
 Ușa raiului deschide când îți spune te iubesc,

 Colorează răsărituri, în cămăși de jar te bea,

 Sigilată de-al tău suflet, ți-e poem, parfum de stea.

BINECUVÂNTATĂ FEMEIE

CURG STELE

 Simți tu ce boare tandră ca un poem șoptit              

 Ne mângâie pe gene ca într-un vis frumos?

 Boboci de flori surâd pe creste de zenit,

 Se-ntrec miresme blânde, în cânt de nai, duios.

 În rochii de crăiese, cu năsturei de rouă,

 Brândușele-și desfac suavele petale,

 Sporesc culori în crâng, picturi de viață nouă,

 Plutesc colibrii-n stol, în ochii tăi, agale.

 

 Tihnit, pe firul ierbii un cărăbuș în frac

 Adulmecă mireasma de gențian-albastră,

 Furnica chicotește pe-un brusture pe lac.

 O buburuză-n joacă își vântură în glastră

 

 Pistruii din fustița cu soare garnisită,         

 Fluturi în crinoline cu strasuri de smarald   

 Aripile-și ating, îmbujorați palpită,        

 Se-nălță-n zboruri pare pe umeri de vânt cald.

 

 Te-apropii și preschimbi săruturile-n astre,

 Frâu fanteziei dau trăsurile celeste,

 Un cântec necântat al primăverii noastre

 Mi-l fredonezi iubire. Curg stele în poveste.

CHIAR DACĂ UIT

 Tu știi că toate-ncep cu tine

 Chiar dacă uit și nu îți spun,   

 Umbra-ți sărut și mi-este bine,

 Curat mi te iubesc, nebun.

 

 Te port prin har ca talisman

 În partea stângă de la piept,

 Mi-ești jar și vifor de alean

 Și-s pustiită când te-aștept.

 

 Cobor în hău când nu te văd,

 Găsesc că toate-s fără sens,

 Cad sub secure de prăpăd,

 Iar aerul îmi e mai dens.

 

 De nu m-auzi când stins te strig,

 Reinventez râs invalid,

 Am ochii grei, fardați de frig,

 Culoarea-i ștearsă, gândul vid. 

 

 Mi-e clipa gri, o ghilotină

 Ca o pedeapsă infernală,

 Bolnavă, fără de lumină,

 Bezmetic trec ziua, banală.

 

 Mi te respir amănunțit,

 Te cânt candid ca pe Psaltire,

 Ești cer, fântână, răsărit,

 Iar când te tac, mi-ești foc, iubire.  

DE UN SFERT DE VEAC

 Ești mugur înflorit în roz petale

 Sub legământ, a doua mea aripă,

 Eu, prelungire-a dorurilor tale, 

 Zbor întregit în fiecare clipă.

 

 Curgi ca un râu, în trupul meu, cascadă,

 Stârnești bobocii întețind parfum,

 În palma ta-s egretă de zăpadă.

 Smaralde cum îmi picuri, spune-mi cum,

 

 De mă trezesc ca nimfele pe ape?

 Copilărești în gândurile mele,             

 Iar Carul Mare scutură sub pleoape

 Vise perechi, născute-n cuib de stele.

 

 Sărutul tău ca vinul de micsandră,

 Îl gust agonic de un sfert de veac,

 Mreaja magiei mă cuprinde tandră,

 Naiade-n clocot cântă, îmi ești leac.

 

 De când mă știu, o acuarelă vie,

 Pun bețe-n roate timpului fugar,

 Poeme-ți scriu pe zmeie de hârtie      

 Și cu iubirea mea ți le trimit în dar.  

DRAGOSTE SĂ-ȚI NING

 Vino, dă-mi sărutul, fulguit de iarnă,

 În perfide-nghețuri dragoste să-ți ning,

 Picuri de tandrețe am să-ți cern în cană,

 Buimăcit de alb, ceața să-ți înving!

 

 Din fântâni de cer hai de bea lumină,

 Străzile-s pustii, nu privi-napoi!

 Lacrima viorii sufletul ne-alină,

 Simfonii celeste împărțim la doi.

 

 Scârțâie sub tălpi flori de promoroacă,

 Porumbei coboară pe ferigi de rai,  

 Ochi de lună plină se alintă-n joacă,

 Clipe făstâcite adumbresc pe nai.

 

 Se deșiră aprig caiere de fumuri,

 Tu iubire însă, focul intețesti,

 Zurgălăi de dor jinduiesc prin gânduri 

 Și topești Antarctici doar când mă privești.

 

 Vin zăpezi păgâne, clopoței se-ngână,

 Fulgi se-mbrățișează, lin, pe săturate,

 Șoapte visătoare se țin iar de mână, 
 Ne sărută tâmpla stele-mbujorate. 

ANONIMII NIMĂNUI

 În fiecare iarnă la ceainăria veche 

 Se-aud voci de copii, orfanii nimănui,

 Pentru sărmanii străzii nu e nicio ureche

 Să le asculte plânsul, deși suntem destui.

 

 Ei sunt intrușii vieții, născuți fără de șansă,

 În zodii clandestine, cu nume anonim,

 Cărându-și avuția în găurită plasă,

 N-au drepturi și adesea de cei ca ei fugim.

 

 Târându-și existența banală și nomadă,         

 Nemângâiați de nimeni, dar în belșug de dor,

 Având tavan drept cerul, o viață de corvoadă,

 Tânjesc după tandrețe,-n coșmar istovitor.

 

 Pe ghemotoc de zdrențe pâșcave și soioase,

 Firavul trup și-l culcă, să uite că-s lihniți, 

 Agonizând de frig le pare că miroase

 A cozonac și pâine. În vis sunt fericiți.

 

 Cine-și asumă vina sortitelor neșanse

 Când fiecare-și poartă aripi doar pentru sine,

 Emiteți judecăți nedrepte și tăioase,

 Dar câți sunteți capabili un suflet să aline?

 

 De suntem hărăziți cu rană mai puțină,

 Nu cred c-avem vreun merit, ci grație cerească,

 Deschideți brațe largi, nu imputați vreo vină

 Și nici nu-i prigoniți, nu-i cine să-i iubească!

 

 Cum fiecare are de dus câte o cruce,

 Pe-a celor oropsiți s-o facem mai ușoară,   

 De-am fi primit-o noi, am fi putut-o duce?

 Puțin poate fi mult când ducem din povară!

 

 Indiferenții erei, plângeți cu cel ce plânge, 

 Iubiți nelimitat, fiți leac celui ce-i greu,

 O inimă aleasă speranța nu o frânge
 Ci lacrima o șterge pe chip de Dumnezeu!