Colierele de lacrimi le risipesc în astre
Și din surâs de înger îți împletesc o stea,
A mai rămas ruina din iernile dezastre,
Port talisman de doruri în stinsă șoapta mea.
Alerg ca-ntr-un refugiu-ntristat din
miazănoapte,
Călătorind stingheră pe-un nor de broderii,
Dintr-un deșert de umbre, ce-s risipite-n
moarte,
Mă furișez
în visul iubirilor târzii.
Ezit să chem cocorii, să cânt în luna plină,
Ca îngerii speranței din cer să nu-i trezesc,
Mă risipesc în tine, cu picuri în surdină
Și într-o altă iarnă cu jale mă grăbesc.
Mănunchi de vise moarte le mătur cu tristețe,
În iarna muribundă, nu-i loc de amândoi,
Cetatea mea de doruri se sfarmă-n ametiste
Și pasul meu cu tine, e strigăt stins de ploi.
Eu nu pot fi veșmântul de amintiri fugare,
Nici trista rătăcire în care hoinărești ,
Eu mă numesc regină-n iubirea care doare,
Tu-mi
poposești în suflet, o clipă, ca-n povești.
Strivesc în mine dorul, ce-n lanțuri mă mai
ține
Și ațipesc în stele uitare să-ți aștern,
Tu-n labirint de tine, te zbați între destine,
Un trandafir de rouă împarți în vis etern.
Azi mă dezleg de tine, te scriu doar in sonete,
Tu-nchide-te-n abstractul regretului târziu
Și șterge-mă din suflet cu aripi de egrete,
Poți
lua chiar și iubirea, să pot fi iarăși eu!
Un alt nestemat care cântă iubirea şi frumosul deopotrivă. Profund!
RăspundețiȘtergereFelicitări, Ines!
.
Cu bucuria lecturii,
Aurora