UN ULTIM LEGĂMÂNT

 O vară cu furtună și ploi de frământare

 Ți-a zăvorât iubirea în amintiri rănite 

 Și păsări nepereche de moarte-ncepătoare

 Conspiră împotrivă-ți cu doruri istovite.

 

 De ce să-ți pese ție daca-i strivit surâsul,

 Sau ochii mei vreodată te vor privi prin fum?

 Din anotimpuri șterse va respira apusul,

 Voi pribegi o vreme prin lan de maci și scrum. 

 

 Voi fi doar o secundă  de dor adăpostită, 

 Apoi vor crește ziduri înalte pân la cer,

 Eu îți voi fi tăcere, tu zodie împietrită,

 Din interzise vise ne vom privi stingher.

 

 Distanțele vor cerne ninsori de-amărăciune,

 Instanțe de-nserare vor semăna doar vânt,

 Din lacrimi chihlimbare pe-altar de rugăciune

 Vom face cu risipa un ultim legământ.

SĂRUT DE MACI

 Înstrăinat de toate mă irosesc în gânduri,

 Apusuri nesfârșite s-au învoit cu norii,

 Caut petice de cer prin ceață de-anotimpuri,

 Doar fluturii speranței îmi mai alină zorii.

 

 Te simt tot mai departe, însingurat și trist, 

 Parcă-nadins te-ascunde perdeaua grea de fum,

 Nici îngeri nu se-ndură, mă-ntreb de mai exist

 În amintiri de cobalt sau poze din album.

 

 Ne-am tot promis duminici cu vise și iubire,

 Dar s-a pierdut culoarea și ultimilor maci,

 Miroase a durere, a moarte, despărțire,

 Plâng versuri necitite, te-ntreb cât vrei să taci?

 

 Cad ploi de resemnare și cresc lăstari de spini,

 N-ai vrea să înflorească un curcubeu de flori?

 Ți-aș spune te iubesc cu lacrima de crin 

 Și ți-aș picta un zâmbet în sute de culori.

 

 Am destrăma tăcerea, risipa din trecut 

 Și cu surâsul stelei ți-aș reaprinde visul,

 Un zbor de rândunele ar șterge ce-a durut,

 Din dor, sărut de maci ar stinge tot abisul.

 

TU EȘTI COPILUL MEU

 Sunt trist! Mă uit la tine cu milă și-ndurare

 Și te iubesc cum numai eu singur pot iubi,

 Au aruncat cu pietre de ură, știu că doare

 Și eu am stat pe cruce, nu m-au putut zdrobi!

 

 Nu plânge, nu te teme, voi fi mereu cu tine,

 Știu fiecare rană  ce-n suflet sângerează,

 Sunt încercări nedrepte, dar uită-te la mine

 Ocara e amară, dar îngerii  veghează!

 

 E lecția răbdării, credinței și iubirii,

 Trădarea, umilința, acuzele și chinul

 Ți le cunosc pe toate, iar ceasul întristării

 E numai o clipită, eu rana-ți leg, sunt Domnul!

 

 Tu fii smerit și-arată-ți iubirea și iertarea 

 Să-ți vadă toți credința în ceasul cel mai greu,

 Eu te-oi purta pe brațe, ți-oi netezi cărarea,

 Voi fi cu tine veșnic, azi, mâine  și mereu! 

 

 Dreptatea e la mine, tu ești copilul meu,

 Vei moșteni în slavă împărații divine,

 Eu sunt pe veci cu tine, căci eu sunt Dumnezeu,

 Supremul preț plătit-am pe cruce, știi tu bine!

 

 Alungă întristarea, suspinul, disperarea

 Și-n rugăciune sfântă mă cheamă cu credință,

 Eu voi veni degrabă, îți dau și vindecarea,

 Doar mântuit prin mine, ai veșnic biruință! 

APOI VA FI TĂCERE

 Din primăveri abstracte cu râuri de tristețe

 Și  flori de neputință îți scriu câteva rânduri,

 Strivesc în mine dorul, curând va fi să-nghețe

 Și ultima chemare prin ploi de anotimpuri.

 

 Nimic n-are să doară, nici vis, nici amintire, 

 În praful înserării va ațipi durerea,

 Vom fi ca doi străini în straie de himere,

 Din resturi de iubire îți voi sculpta tăcerea.

 

 Nu ne vom mai căuta nicicând și nicăieri,

 Va ninge-o veșnicie cu pulbere de lună

 Și vom purta țărâna de-amar și de poveri,

 Doar zdrențe de regrete vor mai stârni furtună. 

 

 În nopțile stinghere ne vom căuta în vise,

 Dar grăniceri de temeri ne vor opri haini,

 Vom împarți și moartea, săruturi interzise,

 Cu noi vor plânge îngeri de dor, prin ochi blajini.

 Apoi va fi tăcere, ne va-ngropa ninsoarea,

 Să nu mă-ntrebi iubire de-aducerile-aminte,

 Atunci vom înțelege ce-adâncă-i disperarea,

 Cum am pierdut iubirea prin ierni de necuvinte.

  

  

DESTIN FERECAT

 Oftează de iubire doi maci umbriți de temeri,

 Agonizând în arderi de doruri vinovate,

 Împart cu tine stele, neșanse și poveri,

 Mă doare dorul tău și eu te dor în toate.

 

 Aș vrea alt început fără de dar și poate,

 Aș fereca-n clepsidre secundele grăbite,

 Să nu-mi mai fii târziu în vise cenzurate

 Și abrogare-aș cere risipei nesfârșite.

 

 Respir în lipsa ta un cer fără culoare,   

 Îmi sunt străină mie, iar ție suferință,

 Ne sărutăm prin umbre bătrâne de-așteptare

 Și calde ploi ne spăla de-amara neputință.

 

 Eu te aștept iubire.Ți-am spus cât mi-e de dor?

 O lăcrămioară plânge între coperți de-album,

 Există vreo speranță în foc ucigător?

 Cer ultima clemență, un nou destin, alt drum!

JUDECATA

 În cea din urmă clipă a plâns cu dor o stea     

 Și a udat cu rouă  poverile din maci,

 Conspiră umbre triste chiar împotriva mea, 

 Furtuni destrăma visul prin hula unor vraci.

 Se rupe ceru-n două și plouă cu acuze,       

 Mă leagă în cătușe ocara efemeră,          

 Beau cupa cu pelin din visele confuze,

 Pe scaun de judecată mă apăr-o himeră.

 

 Doar pentru o fărâmă de dragoste curată 

 Plătesc cu închisoarea potopul unor ploi,

 Mai cer o grațiere, la lege o erată,

 Nu-i cine să mi-o deie, n-ați vrea să o dați voi?

 

 Dacă sunteți iscoade și condamnați iubirea

 Voi știți care-i pedeapsa și costul ei suprem !

 Pedeapsa capitală v-aduce fericirea ?

 Vă spun, eu mor degeaba, iubind nu ai barem! 

Cerința mi-este mică, de s-o găsi cumva, 

Erata s-o aprobe, să pot cumva scăpa, 

Cu-același suflet care tot prețul l-a plătit 

Va mai iubi o viață, etern, un infinit!   

  

ÎNVĂȚ SĂ POT

            Vreau să învăț să pot! Este o nouă lecție. Sper să și reușesc!  Nu știu cum e mai ușor să o faci pas cu pas sau să o faci cu săritura unui uriaș...

            Nu știu dacă există metode după care se învață să poți. Habar nu am. Dar uneori îmi doresc să existe. 

 Sunt multe circumstanțe pe care omul le poate schimba, cum sunt multe care nu depind de propria persoană și atunci înveți să te obișnuiești cu gândul că ele vor rămâne așa indiferent dacă te dor, indiferent dacă sunt atât de amare încât nici măcar un cub de zahăr nu le poate îndulci.

 Nu îți dorești decât să se aștearnă uitarea peste neputința de a le schimba și ajungi atât de obosit încât nu îți mai dorești nimic, doar să te reîntorci la momentul în care lucrurile erau simple și în care cerul era albastru chiar dacă ploua torențial.

            Călătorești de-a lungul vieții cu zeci de suflete, unele îți rămân alături, altele dispar din corabia ta fără să îți dai seama, altele își iau rămas bun, dar mai sunt și cei care cotesc într-o altă direcție fără ca măcar să știi de ce au făcut-o și de ce ți-au lăsat doar amintiri și au plecat fără regret, fără că măcar să-ți spună chiar și în șoaptă că pleacă.

 Te întrebi, mai ales dacă ți-au fost prieteni, fiindcă tu așa i-ai știut și deși ai petrecut alături de ei o perioadă suficient de lungă de timp, te întrebi  de ce au plecat, care este motivul și de ce  au dispărut pur și simplu. Îți pui sute de întrebări și cu cât mai multe îți pui cu atât devii mai nedumirit. Te întrebi unde ai greșit, dacă ai greșit și când va veni ziua când nu le vei mai duce dorul și nu le vei mai simți absența.

Cel mai mult doare că nu te-au putut privi în ochi să îți spună cu ce i-ai supărat, ci se ascund în tăceri veșnice.Să fie oare orgoliul atât de mare încât să nu îți poată spune nici măcar un cuvânt? Unul, atat doar unul.

             Oare le este dor de tine? Oare le lipsești și tu în aceeași măsură în care îți lipsesc și ei ție? 

 Zilele trec și nimic nu se schimbă....mai trist decât atât cămătarul timp îți fură până și clipele de bucurie fiindcă tu ai rămas ancorat în aceleași întrebări retorice. Știu că va veni și timpul în care fiecare va regreta anumite hotărâri pripite.Tu că te-ai întristat zadarnic și ei pentru că s-au lăsat dominați de o mândrie prostescă.

 Între suferință, orgoliu, neiertare, întrebări și așteptări, viața trece.

 Va veni însă și timpul când vei învăța să poți uita și poate într-o zi se vor  întoarce să-ți spună acel cuvânt, unul singur pe care l-ai așteptat aproape o eternitate. 

Oare te vor mai găsi? Oare îți va mai păsa ? Oare îi va durea și pe ei tot atât de mult cât te doare pe tine astăzi absența lor? Dar dacă nu vor mai avea cui spune? Dacă tu vei fi  învățat lecția uitării și a verbului a putea?

Ce este mai dureros să ajungi să poți și să uiți și să te întrebi la reîntoarcerea lor cine sunt sau să îți dorești ca măcar pentru o clipă să te țină din nou de mână și să se uite în ochii tăi fără să te întrebe nimic? 

          Există metode de a putea? Dar metode de a șterge din suflet și minte oameni? Există? Și dacă da care sunt ele?

 Îmi doresc să învăț să pot! Sunt convinsă că voi invăța.... toate se învață cu timpul. Până atunci însă aștept un cuvânt,unul singur! 

Oare va trebui să aștept o veșnicie?   

Privesc CERUL!
Este singurul lucru ce îl pot face în momentul acesta!

  

O ULTIMA RISIPĂ

 Azi mi-e pustiu în suflet și trag de sfoara vieții  

 Nălucile perfide în smoală îmbrăcate,

 În așteptări amare mă bântuie scaieții,

 Constrângeri de tăcere apasă disperate.

 

 Nu-i loc de amintire, nu-i loc pentru iertare,

 În triste calendare se îmbulzesc doar ploi,

 Ne risipim iubirea-n blestem de nepăsare,

 Doar umbrele perfide stau strajă între noi.

 

 Dantele de-ntuneric te-ascund în nefiresc

 Și-n clipa deznădejdii cât te-aș dori în vise,

 În altă parte unde să știu să te găsesc,

 Te strig, te-alung, te chem printre zăbrele-nchise.

 

 E-atâta dezbinare și zilele-s confuze,

 Iar ne mințim potrivnic pe separate țărmuri,

 Dă-mi totul înapoi, sărutul de pe buze,

 Azi  a venit scadența tristeților din resturi.

 

 Absențe pretutindeni și răni de remușcare,

 În colțuri de batistă se scurge orice clipă,

 Îngheață și secunda în joc de furnicare

 Și duc poveri absurde, o ultimă risipă.

 

 

  

ÎNTREABĂ MACII

.
 De-ți va plânge raza lunii peste noaptea așteptării

 Și-n furtună de regrete cerul se va-ntuneca, 

 Tu încătușează doru-n anotimpul nepăsării,

 Poate îngeri prin descântec sufletu-ți vor vindeca. 

 

 Amintirea resemnată printre umbre fără număr

 Roagă vântul s-o închidă în clepsidre de tăceri,

 Lasă lacrima să spele cu smaralde, flori de măr,

 Dorurile tale toate, ninse-n mai de primăveri.

 Plâng mâhniți de întristare fluturi fără de-adăpost,

 Cerul frânge clipa-n care cu uitare-ncerci să ștergi

 Șina trenului ce duce nicăieri și fără rost,

 Iar durerea săpa geruri vrând iubirea s-o dezlegi. 

 În oglinzile-nserării ne mințim că nu ne pasă, 

 Însă dorul greu suspină zăvorât în necuvinte,

 Noi apunem în cenușă condamnați ca-ntr-o pedeapsă,

 Răstignite printre șoapte stau aducerile-aminte. 

 

 Biciuiți de întristare îngropăm parfum de vise,

 Și în noaptea fără nume ne-ndreptam spre nicăieri, 

 Ard făclii de amintire printre gânduri interzise, 

 Ne iubim? Întreabă macii, care sângeră stingheri!

  

ÎN PORTUL IUBIRII

 Am să te-aștept în portul iubirilor eterne

 Și-am să respir prin valuri izbite de catarg

 Tăcerea fără vină coralii o vor cerne,

 Iar glasuri de sirene te vor chema din larg.

 

 Sub aripă de înger mă porți precum o perlă

 Și mă răpești în taină din vise neculese,

 Sunt prinse-n horă clipe, ce șușotesc în turlă,

 Dantele de speranță un pescăruș ne țese.

 

 O mângâiere blândă de briză trecătoare

 Va împlini dorința secundelor de ieri,

 Va ațipi destinul pe-o plajă la-ntâmplare, 

 Ne vom zâmbi prin alge ca vechii corăbieri.

 

 Într-un sărut vom strânge tot dorul de iubire 

 Și-ntr-un castel de vise vom naviga pe mare,

 Un licurici drept martor, străjer la întâlnire,

 Va ancora în portul clepsidrelor de sare.

 

 Iar fiecare clipă în catifea-mbrăcată 

 Ne va fi scrisă-n stele așa cum ne-am promis,

 Într-un ținut nostalgic o scoică alintată, 

 Ne va uni cu valul iubirilor din vis.

  

TE VOI IERTA

 De ochii tăi mă vor căuta s-aprinzi luceferii de dor,

 Strivind secunde-n agonii în nopți închise cu zăvor,

 În suflet de-ți voi rătăci cu primăveri ce nu au fost,

 Să ștergi cu roua din bujori tot dorul clipei fără rost.

 

 De-nstrăinări fără răspuns vor lăcrima la tine-n gând,

 Când îngeri osteniți de răni te vor veghea în somn plângând,

 Îți voi răspunde cu tăceri printre vitralii din trecut,

 Voi strânge ploi de nicăieri dintr-un apus care-a durut.

 

 De-n suflet seară îți va fi și stelele fără culoare

 Mă vor ascunde-n galaxii sau în oftatul dintr-o floare,

 Să ștergi puținul ce-a rămas cu o petală de-amintire

 Și cu înfrângeri ce-osândesc, să-ngropi cristale de iubire.

 

 Vei ști atunci cât te-am iubit când printre ultime ninsori,

 Cu picătura unui dor voi sângera scriind scrisori

 Și cum nimic nu ne vom fi, doar cioburi dintr-un vis pierdut,

 Cu-mbratișări din asfințit te voi ierta printr-un sărut. 

NU NE-AM MAI ÎNTÂLNIT NICI ÎN VIS, DAR AU TRIMIS UN ÎNGER ….

              Astăzi am avut o zi mai neobişnuită , o zi din aceea în care cerul s-a unit cu pământul.O zi în care aveam să mă confrunt cu realitatea...

            Mă gândesc acum în clipele mele de singurătate la bunicii mei. Mi-e dor tare de ei. Ar fi atât de fericiţi să vadă că visul meu a fost înaripat şi că în curând volumul meu de versuri va fi scos de sub tipar.

În ultima vreme îi visez din ce în ce mai rar, cred că s-au mutat pe o altă stea şi mă veghează de acolo în linişte, că altfel nu îmi explic de ce nu ne mai întâlnim măcar în vis.

E perioada căpşunilor…mi-aş dori să mananc puţin gem de căpşuni făcut de bunica mea …mi-e dor …tare dor…

Bunicii mei au adunat în sufletul lor toată dragostea  din univers şi mi-au dăruit-o mie….poate de aceea mă dor atâtea …

Unele lucruri nu se vor repeta niciodată .....asta mă doare şi mai tare ..

Mă strecor printre oameni, printre amintiri, prin anotimpuri, încerc să îmi reamintesc ceea ce cred că am uitat sau am pitit în cele mai ascunse cotloane ale inimii ...uneori mă las atinsă de nostalgia trecutului, alteori fac slalom printre cei care mă rănesc cu lipsa dragostei lor faţă de mine, cu acuzele, cu lipsa neîncrederii  ....mai ales atunci îmi e cel mai tare dor de ei.
Îmi doresc să stau cu capul în braţele bunicii şi ea să îmi mângâie părul şi să îmi spună poveşti din acelea create de ea, din acelea care ştiu să vindece, care ştiu să alinte, care ştiu să tămăduiască...
Mi-aş dori să fiu  spectator măcar pentru o singură zi în propria mea viaţă, dar ştiu că nu este posibil....

Cu cât mă gândesc mai mult la ei le simt prezenţa, îmi zâmbesc, dar au lacrimi în priviri ...îmi reamintesc tot ceea ce am povestit de-a lungul întregii noastre călătorii împreună ...înţeleg acum ceea ce unori nu înţelegeam....îi văd cu ochii amintirii, dar din tot ceea ce mi se derulează în minte şi suflet nu mai aud decât un singur îndemn: PRIVEŞTE CERUL!

Acum înţeleg cu adevărat cât de periculos este cel rău fiindcă el luptă cu tot dinadinsul să te câştige împotriva ta. Sădeşte în tine tristeţe, neîncredere şi lacrimi. Îl gonesc de îndată ce descopăr urâţenia lui. Este cel mai parşiv dintre hoţi. Un tălhar care îţi fură  liniştea şi care încearcă să îţi strecoare oboseală şi să-ţi frângă aripile. Dar gata ...a fost pentu o clipă şi l-am gonit.

           Deschid cartea aducerilor aminte şi îi reîntâlnesc pe aleile unde alatădată ne plimbam împreună ...bunicul meu culegea flori şi i le dăruia bunicii mele  şi mie...Simt şi astăzi parfumul lor. Ne aşezam uneori pe bancă şi povesteam despre vise, iubire, lacrimi, întâmplări...

Mi-e dor , atât de dor de ei. Am tare nevoie de ei acum...nimeni nu ştie şi nu poate înţelege cât...dar poate am să îi visez din nou ...

Am fost atât de întristată la un  moment dat...şi m-a căutat un suflet cu care nu interacţionez prea des , dar care îmi e tare drag fiindcă seamănă cu bunicul meu. M-a căutat într-un moment în care aveam atât de mare nevoie de cineva şi nu de oricine, ci de cineva care să semene cu bunicul meu, fiindcă el ştia cel mai bine cum să să-mi sărute ochii şi să-mi şteargă lacrimile....

Acest suflet  nici nu ştie şi nu îşi poate  imagina ce a însemnat pentru mine. Nu m-a întrebat nimic, nu i-am povestit nimic. A simţit doar tristeţea mea, mi-a şters lacrima şi m-a îmbrăţişat cu bucurie. Mi-a spus că îşi şterge şi el roua de sub ochelari ...eu cred că a fost un înger trimis de cei de care îmi era atât de dor.

             În vis nu i-am întâlnit de ceva vreme , dar au trimis pe cineva asemenea  lor să îmi spună prin cuvinte simple că mă preţuieşte şi că mă iubeşte. Mi-a pansat rana şi mi-a ridicat aripile ...nici măcar nu ştie ce a însemnat pentru mine, dar dacă citeşte aceste rânduri şi se regăseşte îi spun cu toată dragostea: MULŢUMESC!

VISUL MEU DEVENIT REALITATE

.          

         La nașterea noastră suntem botezați fiecare cu un nume, un vis, hărziți cu câte un dar și înzestrați cu cel puțin un talent, dar trebuie să fim în stare nu numai să ne dorim să îl înaripăm, dar să și luptăm ca el să se implinesca.  Acest mare vis dă sens vieții noastre ! 

Sufletul meu, un dans al fluturilor cu parfum de maci în care visul a devenit realitate! 

  Eu am un vis cât Carul mare

 Care mă-nălță înspre soare,

 Iar de se-ntâmplă să îl uit

 El lăcrimează, plânge surd.

 Îi spun în șoaptă: nu renunț,

 Tu ești exact ceea ce sunt!

 Nu renunța nici tu la mine

 Mai ai răbdare poate mâine

 Te voi putea înaripa 

 Și ai să zbori mai sus de stea!

 Să nu cumva să îndrăznești 

 Să-mi spui că pleci spre zări cerești,

 N-am să te las căci te iubesc

 Și cu speranță îți zâmbesc!

 Privindu-mă cu drag și dor

 El îmi răspunde dintr-un nor:

 Cu glas duios plin de iubire,

 Aștept să-ți fiu o împlinire!

 Chiar de renunți, eu nu te las,

 Sunt visul tău îți sunt părtaș!

 Eu m-am născut în eul tău,

 Am fost, îți sunt, voi fi mereu

 Doar ție credincios să știi,

 Îți sunt pe veci, în veac să-mi fii!