Iubirea-i adormită în pajiște de gânduri,
Nu-i deștepta tăcerea să știe c-o dorim,
Tu las-o-n ațipire ,să nu iscam regretul,
Sau să ne ispitească cu vraja ei vreun semn.
În lumea ei de vise vrea doar să ne-amăgească,
Să credem că se poate întoarcerea-n trecut,
În geana ei de zbateri o clipă efemeră
Aduce-n zbor risipa și șuierul de vânt.
Ruinele ei triste,dovezi din alte timpuri,
Clintesc nemărginirea cu scârțâit de uși
Și lacrimi ce-au fost șterse de sâmburii uitării ,
Ne-ar vizita fugarnic cu dorul în arcuș.
Și chiar lângă fântâna-i ne-am stinge iar de sete,
Când capricoasa-i fire cu spini ne-ar înțepa,
Abstracte nopți de doruri și frenezii apuse
În simfonii ,pastelul iubirii-ar învia.
Iar și-ar juca doar rolul în haina ei de-actriță
Și fire curtezană cum noi prea bine-o știm,
Ne-ar duce în grădina mistuitoare-i flăcări
Cu farmec și descântec ne-ar proroci destin.
Cu ochii ei cristale și buze jucăușe,
Ne-ar amăgi o vreme,un ceas sau un minut,
La fel ca și nisipul cel scurs într-o clepsidră
Ne-ar duce când pe munte ,când jos în praf și lut.
Și totuși doar iubirea cu revărsarea-i dulce
În partitura vieții mai poate -a ne cânta,
În diligența vremii e singura esență ,
Ce în duet trăiește pentru a exista.
Iubirea e fereastra deschisă spre speranță,
În armonii celeste ,vitralii de smarald,
Și dacă-n alergarea-i în viață -nmugureste ,
Noi s-o primim în inimi și să ne-o facem scut.
Acum, când e trezită din lunga ei absență
Și prizonieri ne face în propriul labirint ,
Să punem azi sigiliul spre-a nu ne mai întoarce
Pe strâmta noastră cale ,când ea dormea prelung.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu