De-atâta dor tot pribegesc
arcuşuri pe vioară
şi dangăte de clopot cresc
în Sfânta Catedrală.
Mai rătăcesc într-un alt eu
cautându-te pe tine
şi-uitând de vis îmi amintesc
că locuieşti în mine!
Şi-atunci mă-ntreb de ce mi-e dor
de tine câteodată,
şi toarce-n mine lung fuior
de dragoste visată ?
Curând nu va putea-ncapea
atâta dor şi lacrimi
în trupul meu unit cândva
cu ale tale patimi.
Rănit de moarte uneori,
eşti foc erupt dintr-un vulcan
şi n-am nici apă de izvor
să sting tot focul meu de dor,
nici porţi să evadez din vis.
Iubirii candele-am aprins
şi arde-n mine tot ce eşti,
doar tu-l poţi stinge,mă iubeşti?
