luni, 5 septembrie 2016

ÎN TOAMNA ZILELOR DE MÂINE



 Foșnesc iar frunze legănate,
 Culori pe ziduri se preling,
 De doruri, inimi invadate,
 Fragil, de-abia se mai ating.
 
 Pe umeri verdele de ieri
 Respiră resturi de verbină,
 Noi, pumni de jar la mal de seri,
 Tot însetați, în veac de tină,
 
 Ca la-nceput de infinit
 Cu ochii, temple de gențiană,         
 Stupuri de rai nepovestit,                     
 Sub cerul nunților de taină.                   

 În adierea timpurie
 A rochiei toamnei princiare,
 Cocorii dăruiți doar mie
 Se zbat în piept plini de ardoare.        

 Miroase-a vis, mere de jad
 Și a iubire ne-ntinată
 De vrăjmășia vreunui fard
 Din era zodiei desfrânată.

 Ne-am învățat pe dinafară
 Înțelegând câte puțin                                
 Că lumea-i doar o autogară                       
 Cu pasageri plin de pelin.   
 
 Iubirea ține loc de pâine,
 Iar timpul curge înflorit                     
 În toamna zilelor de mâine
 Când ești de dragoste robit.