De toamna-ți este fadă și se încruntă norii
Prin ploaie de perdele cu ochi cețoși de
sare,
Suspinele bat toaca inlăcrimându-ți zorii
Și dorul sângerează în beznă de-așteptare,
Sub arc de clipe mute să-ngenunchezi tăcut,
Scrisori când răsfoiești, schițând un zâmbet
trist,
Zăvor să pui pe suflet și ultimul sărut
Îngroapă-l în cenușă, nu-ți sunt și nu exist!
Îți plec din vis tiptil așa cum am venit,
Miresme n-au să-ți lase nici macii stacojii,
De fluturi se vor zbate în gândul ostenit
Strivește-i sau alungă-i, eu nu voi reveni!
De umbre fără vină vor adia din mine,
Învață să le-ngheți în iernile tăcerii!
Ce sens ar mai avea să ațipească-n în
tine?
Crini de-amintiri îneacă-i în apele uitării!
De-n agonii lăstunii, cu glas sfâșietor
Te vor striga prin maci cu dor necontenit,
Le iartă rătăcirea și zbor întâmplător,
Sunt amăgiri, iluzii și resturi din sfârșit.
Sunt amăgiri, iluzii și resturi din sfârșit.
