O ULTIMA RISIPĂ

 Azi mi-e pustiu în suflet și trag de sfoara vieții  

 Nălucile perfide în smoală îmbrăcate,

 În așteptări amare mă bântuie scaieții,

 Constrângeri de tăcere apasă disperate.

 

 Nu-i loc de amintire, nu-i loc pentru iertare,

 În triste calendare se îmbulzesc doar ploi,

 Ne risipim iubirea-n blestem de nepăsare,

 Doar umbrele perfide stau strajă între noi.

 

 Dantele de-ntuneric te-ascund în nefiresc

 Și-n clipa deznădejdii cât te-aș dori în vise,

 În altă parte unde să știu să te găsesc,

 Te strig, te-alung, te chem printre zăbrele-nchise.

 

 E-atâta dezbinare și zilele-s confuze,

 Iar ne mințim potrivnic pe separate țărmuri,

 Dă-mi totul înapoi, sărutul de pe buze,

 Azi  a venit scadența tristeților din resturi.

 

 Absențe pretutindeni și răni de remușcare,

 În colțuri de batistă se scurge orice clipă,

 Îngheață și secunda în joc de furnicare

 Și duc poveri absurde, o ultimă risipă.

 

 

  

ÎNTREABĂ MACII

.
 De-ți va plânge raza lunii peste noaptea așteptării

 Și-n furtună de regrete cerul se va-ntuneca, 

 Tu încătușează doru-n anotimpul nepăsării,

 Poate îngeri prin descântec sufletu-ți vor vindeca. 

 

 Amintirea resemnată printre umbre fără număr

 Roagă vântul s-o închidă în clepsidre de tăceri,

 Lasă lacrima să spele cu smaralde, flori de măr,

 Dorurile tale toate, ninse-n mai de primăveri.

 Plâng mâhniți de întristare fluturi fără de-adăpost,

 Cerul frânge clipa-n care cu uitare-ncerci să ștergi

 Șina trenului ce duce nicăieri și fără rost,

 Iar durerea săpa geruri vrând iubirea s-o dezlegi. 

 În oglinzile-nserării ne mințim că nu ne pasă, 

 Însă dorul greu suspină zăvorât în necuvinte,

 Noi apunem în cenușă condamnați ca-ntr-o pedeapsă,

 Răstignite printre șoapte stau aducerile-aminte. 

 

 Biciuiți de întristare îngropăm parfum de vise,

 Și în noaptea fără nume ne-ndreptam spre nicăieri, 

 Ard făclii de amintire printre gânduri interzise, 

 Ne iubim? Întreabă macii, care sângeră stingheri!