Auzind despre căsuța cu o mie de oglinzi,
Un cățel, curios din fire, șugubăț, cu ochi
rotunzi,
S-a gândit s-o viziteze ca să vadă el pe viu
Ce mister poate ascunde. Tare i-a părut
hazliu,
Că de-ndată ce-a urcat scările de la intrare,
Dând din coadă bucuros, plin de zel și
nerăbdare,
Cu urechile ciulite, peste tot unde-a privit,
Alți o mie de căței, cu căldură i-au zâmbit.
Bucuros peste măsură, cum n-a fost el
niciodată
Și-a propus să se întoarcă-n acest loc și
altădată.
Alt cățel, cam deprimat, fără niciun chef de
viață,
Cu codița-ntre picioare, cap plecat, priviri
de ghiață,
Suspicios și arțăgos, mârâind
nemulțumit,
De îndată ce-a intrat în locașul amintit,
Blana-i s-a zburlit pe spate, speriat de
câinii care,
Din oglinzi rânjeau perfid, răutăcioși,
cu-nfiorare.
A fugit încrâncenat, făr-a mai dori vreodată,
Nici măcar să-și amintească de căsuța “blestemată”.
Orișicine știe bine, de-n oglindă te privești,
Ea reflectă ce-i arăți. De ești vesel și
zâmbești,
Ochii îți surâd sub gene, chipul ți-este
luminos,
E firesc ca și oglinda să-ți răspundă
prietenos,
De te-ncrunți, ești bosumflat, afișezi mereu
tristețe,
Te întuneci ne-ncetat, cum altfel să-ți dea
binețe?
Dupa o poveste cu talc: “Casa cu o mie de oglinzi.”