luni, 16 martie 2015

OGLINDA



 Auzind despre căsuța cu o mie de oglinzi,
 Un cățel, curios din fire, șugubăț, cu ochi rotunzi,
 S-a gândit s-o viziteze ca să vadă el pe viu
 Ce mister poate ascunde. Tare i-a părut hazliu,
 
 Că de-ndată ce-a urcat scările de la intrare,
 Dând din coadă bucuros, plin de zel și nerăbdare,
 Cu urechile ciulite, peste tot unde-a privit,
 Alți o mie de căței, cu căldură i-au zâmbit.
 
 Bucuros peste măsură, cum n-a fost el niciodată
 Și-a propus să se întoarcă-n acest loc și altădată. 
 Alt cățel, cam deprimat, fără niciun chef de viață,
 Cu codița-ntre picioare, cap plecat, priviri de ghiață,
 
 Suspicios și arțăgos, mârâind nemulțumit,
 De îndată ce-a intrat în locașul amintit, 
 Blana-i s-a zburlit pe spate, speriat de câinii care, 
 Din oglinzi rânjeau perfid, răutăcioși, cu-nfiorare.

 A fugit încrâncenat, făr-a mai dori vreodată,
 Nici măcar să-și amintească de căsuța “blestemată”.
 Orișicine știe bine, de-n oglindă te privești,
 Ea reflectă ce-i arăți. De ești vesel și zâmbești,
 
 Ochii îți surâd sub gene, chipul ți-este luminos,  
 E firesc ca și oglinda să-ți răspundă prietenos,
 De te-ncrunți, ești bosumflat, afișezi mereu tristețe,
 Te întuneci ne-ncetat, cum altfel să-ți dea binețe?



Dupa o poveste cu talc:  “Casa cu o mie de oglinzi.”