OGLINDA

 Auzind despre căsuța cu o mie de oglinzi,

 Un cățel, curios din fire, șugubăț, cu ochi rotunzi,

 S-a gândit s-o viziteze ca să vadă el pe viu

 Ce mister poate ascunde. Tare i-a părut hazliu,

 

 Că de-ndată ce-a urcat scările de la intrare,

 Dând din coadă bucuros, plin de zel și nerăbdare,

 Cu urechile ciulite, peste tot unde-a privit,

 Alți o mie de căței, cu căldură i-au zâmbit.

 

 Bucuros peste măsură, cum n-a fost el niciodată

 Și-a propus să se întoarcă-n acest loc și altădată. 

 Alt cățel, cam deprimat, fără niciun chef de viață,

 Cu codița-ntre picioare, cap plecat, priviri de ghiață,

 

 Suspicios și arțăgos, mârâind nemulțumit,

 De îndată ce-a intrat în locașul amintit, 

 Blana-i s-a zburlit pe spate, speriat de câinii care, 

 Din oglinzi rânjeau perfid, răutăcioși, cu-nfiorare.

 A fugit încrâncenat, făr-a mai dori vreodată,

 Nici măcar să-și amintească de căsuța “blestemată”.

 Orișicine știe bine, de-n oglindă te privești,

 Ea reflectă ce-i arăți. De ești vesel și zâmbești,

 

 Ochii îți surâd sub gene, chipul ți-este luminos,  

 E firesc ca și oglinda să-ți răspundă prietenos,

 De te-ncrunți, ești bosumflat, afișezi mereu tristețe,

 Te întuneci ne-ncetat, cum altfel să-ți dea binețe?

Dupa o poveste cu talc:  “Casa cu o mie de oglinzi.”