sâmbătă, 2 mai 2015

PRIVESC SPRE CER

 Nu sunt un om perfect și nimeni nu cred că este, dar trăiesc în așa fel încât să-mi păstrez deminitatea și să îl onorez pe Dumnezeu. Încă mai cred că doar iubirea poate acoperi orice  neajuns.


 Mă simt de parc-aș fi în aula unui teatru de revistă,
 În care se prezintă gala minciunii-n rochie de artistă. 
 Mercantilismul e-o corvoadă pentru acel ce nu-i făcut 
 Să poarte măști pentru a vinde oricât, orice, contrafăcut.
 
 De n-au o față doar a lor, își pun o mască, să dea bine,
 Sub ea sunt oameni slabi și goi, cu vise de-mprumut, străine,
 Iar dincolo de-atâtea măști, nici nu mai știi cine se-ascunde, 
 De ți-e prieten sau dușman, când pe sub piele îți pătrunde. 
 
 Mi-am pus o vreme ochelari, nu de vedere, nici de soare,
 Ci cu lentile roz, de cal, să-i vad umani pe fiecare.   
 Nu știu să fi cerut ceva, cuiva, în schimbul prieteniei,
 Dar am plătit cu răni și-ocară mâna întins-a omeniei.
 
 Azi nu mă miră mai nimic, nici necredința, nici trădarea,
 Te-obișnuiești cu-amărăciunea. Mă macină doar nepăsarea,
 Indiferența la iubire și sufletele-ngenuncheate,
 Disprețul ieftinilor măști, mizera lor dualitate.
 
 Curând vom ridica-ntre noi adevărate cazemate,
 Să ne-apărăm de tot ce doare și de imensa falsitate.
 Să fie-aceasta rezolvarea, ca nimeni să nu-ți poată frânge,
 Aripile în zbor lumesc? Privesc spre cer. Isus iar plânge!