PRIVESC SPRE CER

 Nu sunt un om perfect și nimeni nu cred că este, dar trăiesc în așa fel încât să-mi păstrez deminitatea și să îl onorez pe Dumnezeu. Încă mai cred că doar iubirea poate acoperi orice  neajuns.

 Mă simt de parc-aș fi în aula unui teatru de revistă,

 În care se prezintă gala minciunii-n rochie de artistă. 

 Mercantilismul e-o corvoadă pentru acel ce nu-i făcut 

 Să poarte măști pentru a vinde oricât, orice, contrafăcut.

 

 De n-au o față doar a lor, își pun o mască, să dea bine,

 Sub ea sunt oameni slabi și goi, cu vise de-mprumut, străine,

 Iar dincolo de-atâtea măști, nici nu mai știi cine se-ascunde, 

 De ți-e prieten sau dușman, când pe sub piele îți pătrunde. 

 

 Mi-am pus o vreme ochelari, nu de vedere, nici de soare,

 Ci cu lentile roz, de cal, să-i vad umani pe fiecare.   

 Nu știu să fi cerut ceva, cuiva, în schimbul prieteniei,

 Dar am plătit cu răni și-ocară mâna întins-a omeniei.

 

 Azi nu mă miră mai nimic, nici necredința, nici trădarea,

 Te-obișnuiești cu-amărăciunea. Mă macină doar nepăsarea,

 Indiferența la iubire și sufletele-ngenuncheate,

 Disprețul ieftinilor măști, mizera lor dualitate.

 

 Curând vom ridica-ntre noi adevărate cazemate,

 Să ne-apărăm de tot ce doare și de imensa falsitate.

 Să fie-aceasta rezolvarea, ca nimeni să nu-ți poată frânge,

 Aripile în zbor lumesc? Privesc spre cer. Isus iar plânge!