De ce te-ascunzi mereu în nopți de necuvinte
Călcând în vechi hârtoape de-nsingurate ciute,
Te-neci în ploi amare, uitând de cele sfinte
Și inimii-i zidești altar din lacrimi
mute?
Știu că s-a rupt șiragul cu vise
nenuntite,
Iar pentru tine mâine este același ieri,
Că zei păgâni au frânt al zorilor ursite,
Și-au anulat povestea doritei primăveri.
Alergi fără de noimă prin stepe de-ntuneric,
Deși sobor de îngeri la poarta ta veghează,
Te-nstrăinezi de viață și sub blestem himeric,
Golgote de neliniști iubirea-ți îndoliază.
Cohorte de neșanse te urmăresc perfide,
Iar ochii înspre cer prea rar îi mai ridici,
Îți pare că-i târziu, dar poți oricând decide
Să treci de purgatoriu la far de licurici.
Incinerează dorul, secundele mințite,
Nu te-amăgi cu vise ce nu-ți mai aparțin,
Sărut ce-a fost vândut pe searbede ispite,
Sub lespezi de uitare îngroapă-l și senin,
Înalță psalmi iubirii ca și când n-ai
pierdut
Caleașca fericirii pe rute deșănțate,
Cu muguri de iertare descânt-alt început,
Fără s-arunci vreo vină pe oarba nedreptate.
De îngerii luminii îi vei ține-aproape,
Fântâna deznădejdii seca-va peste noapte!
Fântâna deznădejdii seca-va peste noapte!