IUBIRE ÎNDOLIATĂ

 De ce te-ascunzi mereu în nopți de necuvinte

 Călcând în vechi hârtoape de-nsingurate ciute,

 Te-neci în ploi amare, uitând de cele sfinte

 Și inimii-i zidești altar din lacrimi mute? 

 

 Știu că s-a rupt șiragul cu vise nenuntite, 

 Iar pentru tine mâine este același ieri,

 Că zei păgâni au frânt al zorilor ursite,

 Și-au anulat povestea doritei primăveri.

 

 Alergi fără de noimă prin stepe de-ntuneric,

 Deși sobor de îngeri la poarta ta veghează,

 Te-nstrăinezi de viață și sub blestem himeric,

 Golgote de neliniști iubirea-ți îndoliază.   

 

 Cohorte de neșanse te urmăresc perfide,

 Iar ochii înspre cer prea rar îi mai ridici,

 Îți pare că-i târziu, dar poți oricând decide

 Să treci de purgatoriu la far de licurici.

 

 Incinerează dorul, secundele mințite,

 Nu te-amăgi cu vise ce nu-ți mai aparțin,

 Sărut ce-a fost vândut pe searbede ispite,

 Sub lespezi de uitare îngroapă-l și senin,

 

 Înalță psalmi iubirii ca și când n-ai pierdut 

 Caleașca fericirii pe rute deșănțate,

 Cu muguri de iertare descânt-alt început,   

 Fără s-arunci vreo vină pe oarba nedreptate.

 

 De îngerii luminii îi vei ține-aproape,
 Fântâna deznădejdii seca-va peste noapte!