Când m-ai cules din necuprinsul zării
Eram o umbră ninsă, un suflu de jar stins,
Un zbor se frânse-n mine, țipase valul mării
Și pescăruși iernatici zdrobiți erau de plâns.
Îmi ridicasem diguri în nopți adânci,
năuce
Și așteptam sfârșitul cu suflet muribund,
Mă răstignise iarna-n blesteme la răscruce,
Ținut eram de mreje cât să nu mă scufund.
Se perinda tristețea într-un vacarm de
gânduri,
Iar flacără-mi plăpândă mi se stingea încet,
Eu înflorisem zorii și vindecasem fluturi,
Acum de ger strivită, în beznă, un ascet.
Tu te-ai oprit o clipă și-n suflet m-ai
privit,
Mi-ai sărutat apusul și rana mi-ai pansat,
Ai refăcut din perle tot ce era strivit,
Azi te iubesc cum numai în vise am sperat.
Să nu mă-nchizi în temple croite de-ndoială
Căci nu știu dacă visul mai
poate-nmuguri,
Iar de va vrea și dorul să cadă la-nvoială
Iubirea ta de înger mereu mi-o voi dori.
De-mi vei uita parfumul iubirii într-o zi
Steluța-nsângerată te va călăuzi!