miercuri, 12 februarie 2014

MAI MULT CA NICIODATĂ






 N-am vrut nicicând să știi viorile cum plâng,
 Solfegii necântate, secunde-n care mor,
 Nici de amurg bolnav, când visele se frâng,
 Însângerate toate în anotimp de dor! 
 
 Învață-mă să pot să nu te mai iubesc,
 Strivește-n mine dorul și tot ce-ți aparține!
 În colțul tău de suflet tăcut mă cuibăresc,
 Fără să-ți cer nimic, doar să respir prin tine.
 
 Iar de-am să mor puțin în ierni de resemnare,
 Îngroapă-ți deznădejdea în pulberea-nghețată,
 Iubire, lacrimi, vise și maci de întristare,
 Aruncă-le-n abise, în marea-nvolburată!
 
 De pescăruși nostalgici în țipete și-oftat
 Îți vor aduce-aminte de aspre nedreptăți,
 Tu uită-i și alungă-i, nu știu să-i fi chemat,
 În rana lor vom plânge etern nemângâiați!
 
 Nimic să nu te doară, nici lacrima-ntre gene,  
 Păstrează-mă străină, în toate vinovată,
 Iar de ți-am fost târziu sau poate prea devreme, 
 Mă iartă, te iubesc, mai mult ca niciodată!