MAI MULT CA NICIODATĂ

 N-am vrut nicicând să știi viorile cum plâng,

 Solfegii necântate, secunde-n care mor,

 Nici de amurg bolnav, când visele se frâng,

 Însângerate toate în anotimp de dor! 

 

 Învață-mă să pot să nu te mai iubesc,

 Strivește-n mine dorul și tot ce-ți aparține!

 În colțul tău de suflet tăcut mă cuibăresc,

 Fără să-ți cer nimic, doar să respir prin tine.

 

 Iar de-am să mor puțin în ierni de resemnare,

 Îngroapă-ți deznădejdea în pulberea-nghețată,

 Iubire, lacrimi, vise și maci de întristare,

 Aruncă-le-n abise, în marea-nvolburată!

 

 De pescăruși nostalgici în țipete și-oftat

 Îți vor aduce-aminte de aspre nedreptăți,

 Tu uită-i și alungă-i, nu știu să-i fi chemat,

 În rana lor vom plânge etern nemângâiați!

 

 Nimic să nu te doară, nici lacrima-ntre gene,  

 Păstrează-mă străină, în toate vinovată,

 Iar de ți-am fost târziu sau poate prea devreme, 

 Mă iartă, te iubesc, mai mult ca niciodată!