Se-aud în zare zurgălăi de ger,
O candelă se-aprinde-n casa joasă,
Clipește-n geamul mic un ochi de cer
Îmbujorați stau doi copii la masă.
Prin ochelarii șubrezi, prinși cu sfoară,
Cu gândul dus, bunica îi privește,
În rugăciune, ziua-i mai ușoară,
Căci dragostea nicicând nu obosește.
Surâsul lor înseamnă fericire,
O poartă către cer, mereu deschisă,
Când anii scriu răvaș de despărțire
Pe tâmpla clipei tot mai scurtă, ninsă.
Ce singură ar fi-n acest Crăciun
În așteptări pe care numai ea le știe,
De n-ar fi ei să-i cânte în ajun,
Divin colind cu glasuri de magie.
În dosul multor porți nimeni nu plânge
Că s-au mutat pe rând în lumi de piatră,
Cu fiece-amânare viața curge,
Se sting tristeți ca lemnele în vatră.
Vin zvonuri de ninsori în agonie,
Satu-i bătrân, cu oameni mai deloc,
Omătul țipă-n răni de nostalgie
Și-n suflete ard vifore de foc.
Se îmbulzesc ecouri de vecernii,
Iar Dumnezeu le pare c-a zâmbit,
Lacrimi mustesc în crivețele iernii
Uitați de toți, doar El a mai venit.