O umbră fără chip de nori înlăcrimată
În arăbescul toamnei agale se deșiră,
Năluca-n frac de fum, spre nicăieri
se-ndreaptă,
O-ntrezăresc prin ceață și simt cum mă
respiră.
Lumina obosită scâncește-n felinare,
Neliniștea aceasta, un fel de purgatoriu,
Poveste despletește, jăratec de frunzare,
Non sens de jinduiri în rug de iluzoriu.
Desprinsă dintr-o carte, cu foi îngălbenite,
Apusă de nerost ar vrea să se repete,
Cu toată disperarea de a mă ține minte,
În joc nevinovat descântă nopți, de sete.
Își scutură culoarea de vraja unor vise,
În ochii unei clipe a rătăcit un gând,
Mult nu va zăbovi la porțile închise,
Din flori de vânt castele gravează fredonând.
Fluturi salvați de brumă aleargă spre lumină,
Cu aripi de tandrețe m-ating ușor pe buze,
Pe umeri se așază ținându-se de mână,
Iar umbra-i destrămată de foșnet lin de
frunze!