ÎNTREABĂ MACII

.
 De-ți va plânge raza lunii peste noaptea așteptării

 Și-n furtună de regrete cerul se va-ntuneca, 

 Tu încătușează doru-n anotimpul nepăsării,

 Poate îngeri prin descântec sufletu-ți vor vindeca. 

 

 Amintirea resemnată printre umbre fără număr

 Roagă vântul s-o închidă în clepsidre de tăceri,

 Lasă lacrima să spele cu smaralde, flori de măr,

 Dorurile tale toate, ninse-n mai de primăveri.

 Plâng mâhniți de întristare fluturi fără de-adăpost,

 Cerul frânge clipa-n care cu uitare-ncerci să ștergi

 Șina trenului ce duce nicăieri și fără rost,

 Iar durerea săpa geruri vrând iubirea s-o dezlegi. 

 În oglinzile-nserării ne mințim că nu ne pasă, 

 Însă dorul greu suspină zăvorât în necuvinte,

 Noi apunem în cenușă condamnați ca-ntr-o pedeapsă,

 Răstignite printre șoapte stau aducerile-aminte. 

 

 Biciuiți de întristare îngropăm parfum de vise,

 Și în noaptea fără nume ne-ndreptam spre nicăieri, 

 Ard făclii de amintire printre gânduri interzise, 

 Ne iubim? Întreabă macii, care sângeră stingheri!