AȘ FI PUTUT

 Azi șterg cu frunze moarte clipitele cu tine,

 Le-arunc într-o genune de munți îngândurați,

 Un vis din ierni poeme îl spulber printre gene,

 Nu mă căuta în doruri, zadarnic te mai zbați!  

           

 E ultima mea noapte a înrobirii mele,

 M-adoarme ruga serii, sărutul ți-e amurg,  

 Iar umbra-ți mi-e străină în visele mărgele,

 În suflet praf de roze, spre alte zări alerg .

 

 Abstractele himere le cern prin sita vremii,

 In craterul tăcerii te-ntrezăresc cu greu,

 Nici lacrimile tale nu-mi mai aduc aminte,

 De frământari de-o clipă a sufletului meu. 

 

 Iubirea inocentă a destrămat-o vântul,  

 Eu nu mai am răgazul, iar timpul s-a scurtat, 

 Arcușul de vioară  isi plânge-n doruri cântul,

 In caruselul sorții scădere-am învățat.

 

 Eu am rostit pluralul iubirilor celeste,

 Tu conjugarea noastră nici azi n-o înțelegi,

 În iarna ta târzie, magnolia nu-nflorește,

 Ne mai desparte-abisul, de tine mă dezlegi.

 

 Acum, la ceas de veghe îți cer să uiți  iubirea,

 Coboară-n tine picuri, o lacrimă de-argint,       

 Tu iartă-mă de toate și șterge-mi amintirea,

 Eu dincolo de tine, renasc din suflet frânt.

 

 Aștept o primăvară în care  gânduri  sfinte,

 Să-și oglindească pacea în ochii mei verzui,

 Și-n care nici un mugur de-aducere aminte,

 Să nu răstălmăcească speranța dorului.

 

 Am evadat din trupul rătăcitor de tine,

 Tu nu mai ești același și parcă nu te știu,

 Aș fi putut pe suflet să-ți scriu cu margarete,

 Azi  nici că se mai poate, cum vrei, să pot să-ți fiu!