DE ALB ÎNSTRĂINAT

     Privind în oglinda sufletului uneori ne vedem distorsionat din cauza nălucilor care   scotocesc în noi. 

 Îți voi pleca din suflet la fel cum am venit,

 Tiptil ,fără de veste, de alb înstrăinat,

 Mă voi întoarce-n zeghea statuii de granit,

 În vitregia iernii și-al timpului oftat.

 

 Mă voi retrage singur pe geana unui nor, 

 Să nu aud suspinul viorii îndoliate,

 Cu ghimpele tristeții în plânset de cocor

 Troițele iubirii le voi topi pe toate.  

 

 Nici nu m-ai dat uitării, dar nici nu mi-ai rămas, 

 Te-ai risipit în gânduri, făcând din mine rug,

 E dăruit inelul, port lanțuri de ocnaș,

 Îmi sunt tot mai străină, iubirea mi-este jug.

 

 Ce-aș mai putea să-ți fiu în infinita iarnă, 

 Decât surâsul mării din scoicile cernute,

 O crizantemă tristă născută dintr-o rană,

 Sărutul unei umbre de mari iubiri pierdute.