TU, CRINUL MEU ALBASTRU

 Nici astăzi nu pot spune că nu te mai aud,

 Doinesti în mine veșnic, indezirabil zbor,

 Te rătăcești anume cu sufletul tău nud

 În resemnări abstracte de vis amețitor. 

 

 Vreau doar o amăgire, atât te-aș mai ruga,

 Să-ți  pot simți zefirul în zbucium și vâltoare,

 Aș vrea să-ți gust polenul, să știu a conjuga  

 Iubirea mea flămândă cu semne de-ntrebare.

 

 Prin gesturi inocente să-mi spui că mă iubești,

 Chiar de-i târzie clipa și visul perimat,

 Apoi de ești în stare să pleci sau să-ți dorești 

 Decorul altei inimi să-l schimbi pe un păcat.

 

 În rugăciune sfântă mă rog să-ți fie bine,

 Dar vinovate doruri trudesc în vechi confuzii,

 Alintă-mă în vise, vreau să-nfloresc în tine,  

 Cu stele spală-mi dorul crucificând iluzii.  

 

 Vorbesc cu mine însumi, parfumul ți-e prezent, 

 Îmi ești un crin albastru , mireasma ți-e otravă,  

 Tu m-ai jertfit în muguri și-n moarte evident,

 Ești dulcea mea povară, ispita mea bolnavă.