ÎNSTRĂINAREA

 Azi se perindă-n mine înstrăinarea noastră

 Doar vise nezidite în suflet se preling,

 O stea din constelații  îmi plânge la fereastră,

 În rănile uitării speranțele se sting.

  

 În inimă fântâna de dor mă răscolește,   

 Iluzia-i spulberată și-mprastiată-n vânt,

 Topită-i orice vină din floarea ce-amăgește  

 E șters chiar și sărutul pe buzele de-argint.

  

 Mai spăla-mă-n iubirea suspinului ce-l porți,

 Sau stinge-mă în lacrimi de crini imaculați,

 Alungă nenorocul în tainicele sorți,

 Și umple golul serii cu iriși însetați!

  

 Eliberează-mi gândul de tot ce tu îmi ești

 Sau du-mă-ntr-o cetate de fluturi fără nume,

 Un așternut de clipe brodează-le-n povești,

 Dezbrăca-mă de tine și spulberă-mă-n lume!

 Un cosmos al uitării e tot ce îmi doresc,        

 Sirene de iubire le vreau scăldate-n mare,

 O torță de-ntristare mai ard în arăbesc,    

 Înalt o rugă sfântă în stea de vindecare.

  

 Nu rătăci în mine, mă vreau descătușată

 Și gânduri interzise în zori le-nmormântez,

 În ploaie de camelii aș vrea să fiu spălată,

 M-ascund în perla nopții, nu vreau să mai visez.

  

 Corola de uitare să-mi stingă amintirea,

 Când se îngână luna cu mori de vise moarte,  

 Pășește în tăcere să nu-mi trezești iubirea    

 O dinastie-ntreagă de ceață ne desparte.