ANOTIMP NESCRIS

 Te-nlăcrimez mereu ca pe-un nedrept supliciu,

 Cu-același dor cu care mă zbat să te și neg,

 Iubindu-te-mpotrivă, robit ca de un viciu,

 Fără să vreau să pot, să-ncerc să mă dezleg.

 

 Te recompun din freamăt și gând contradictoriu, 

 Ilogic, fără vină, naiv de nefiresc,

 Și traversând nonsensul prin veșnic purgatoriu,

 Mă cern între abise și rai de vis ceresc.              

 

 Nu-ți cer nimic, nicicând, iar de visezi, mă iartă 

 De-ți înfloresc în suflet în mii de amănunte,          

 În anotimp nescris, neinventat pe hartă,

 A șoaptelor aleanuri  își fac spre tine punte.      

 

 Iar dacă drumuri toate te duc doar înspre mine

 Și e târzie clipa, învață-mă uitarea,

 Iubindu-mă-n alt timp, mă vindecă de tine,

 Zidește-mă-n altare sau frânge departarea!

 

 Restanțieri de-o viață în amânări absurde, 

 De vise și iubire, constrânși de propriul eu, 

 Dar respectând uzanțe și legi proscrise, fade,
 Ne-om stinge nepereche, iubindu-ne mereu!