sâmbătă, 12 iulie 2014

REFREN ÎMPĂTIMIT



 Ursit pe veșnicie? Captivă? Nici nu știu!
 Mă tulbură adâncul în care-mi locuiești,
 Iubesc dumnezeiește! Mi-e cerul azuriu,
 Mă saracești de lacrimi, când uiți să îmi zâmbești.
 
 În zbateri pescărușii de dor au ostenit,
 Dar îngeri de mătase le vor nunti lumină.
 De-ți sunt, de mi-ai rămas refren împătimit,
 Iubirea n-o va cerne nici veacul ce-o să vină.
 
 Visez prin ochii tăi la timpuri ce-au trecut,
 Sărutul meu alintă suspin de ne-ntâmplare,
 În nopți cu stele mute din dorul nost’ durut
 Plătim impozit zilnic pe-abis de resemnare.
 
 De norii își strecoară stihiile de sare
 Și umbre colorează  zenitul dintre noi,
 De ei nu-ți fie teamă, un lied de alinare,
 Iubirii voi jertfi, cântând pentru-amândoi!
 
 Răniți ne despărțim și ne-mpăcam naiv,
 Ne-ncercănăm voit și-aprindem felinare,
 Sub cruce de regrete, iubim definitiv,
 Iertând nevinovate vâltori de-nlăcrimare.
 
 Ne alungăm stângaci, apoi ne regăsim,
 Însângerați de-o boală ce n-are vindecare,    
 Purtăm poveri bizare. E-o vină că iubim?
 Desăvârșit blestem de dor și disperare.

  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu