REFREN ÎMPĂTIMIT

 Ursit pe veșnicie? Captivă? Nici nu știu!

 Mă tulbură adâncul în care-mi locuiești,

 Iubesc dumnezeiește! Mi-e cerul azuriu,

 Mă saracești de lacrimi, când uiți să îmi zâmbești.

 

 În zbateri pescărușii de dor au ostenit,

 Dar îngeri de mătase le vor nunti lumină.

 De-ți sunt, de mi-ai rămas refren împătimit,

 Iubirea n-o va cerne nici veacul ce-o să vină.

 

 Visez prin ochii tăi la timpuri ce-au trecut,

 Sărutul meu alintă suspin de ne-ntâmplare,

 În nopți cu stele mute din dorul nost’ durut

 Plătim impozit zilnic pe-abis de resemnare.

 

 De norii își strecoară stihiile de sare

 Și umbre colorează  zenitul dintre noi,

 De ei nu-ți fie teamă, un lied de alinare,

 Iubirii voi jertfi, cântând pentru-amândoi!

 

 Răniți ne despărțim și ne-mpăcam naiv,

 Ne-ncercănăm voit și-aprindem felinare,

 Sub cruce de regrete, iubim definitiv,

 Iertând nevinovate vâltori de-nlăcrimare.

 

 Ne alungăm stângaci, apoi ne regăsim,

 Însângerați de-o boală ce n-are vindecare,    

 Purtăm poveri bizare. E-o vină că iubim?

 Desăvârșit blestem de dor și disperare.