ȘOAPTA UNEI VECHI ISPITE

 Floarea-soarelui zâmbește printre spicele de grâu,

 Soarele-și alintă chipul pe oglinzile de râu,

 Evantai de aripi albe își desfac în arc de cercuri

 Pescăruși fără de număr, brăzdând cerul cu-arabescuri. 

 

 Stau sub clopotul amiezii ostenite-n veac nebun 

 Antagonice dorințe refugiate-n vis postum  

 Și-n ostrov de gânduri dense trec gondolele cu fluturi, 

 Umbre urcă treapta zilei amintind de începuturi.

 

 De prin veri, de nicăieri joc abandonat mă cheamă,  

 Când o candelă aprind licurici neluați în seamă. 

 Șoapta unei vechi  ispite se strecoară jucăușă

 Cu magia unui dor printr-o-ntredeschisa ușă.

 

 Se așterne liniștită ațipind în cuib de suflet,

 Se preface abătută, gânditoare la ce cuget,  

 Dar din când în când oftează, în tăcere, vinovată,

 Amintindu-și c-a intrat pe furiș, fără să bată.

 

 Nu-mi lipsește! Ce-ar putea face ea în viața mea?  

 Cu un recviem posac o petrec, nu-i cum vrea ea!

 Sensurilor fără sens le voi solfegia prohoduri,

 Rătăcită-n amnezie, frâng banale dezacorduri

 

 Și în frac de vis celest mă îmbrac a căta oară,   

 Căci arcușul altui dor se răsfață pe vioară.

 Insolente amăgiri se-mbulzesc a mă striga,

 Creionez, sfințind penelul, maci albaștri. De-ar pleca…