DE-O VREME

 Ca o lacrimă veche tăinuită de clopot

 Într-un schit părăsit, fără urme de miei,

 La hotar ce desparte ninsoare de clocot,

 Bătrâni pe tăciuni își duc anii prea grei.

 

 Câte flăcări se sting sub obroc de iertări         

 Și ce multe se nasc într-o clipă de rai,

 În beție de timp trag de funii uitări

 Răstignind înc-o zi în destine de pai.

 

 În trupuri dogoare de ploi și-amintiri,

 Sprijiniți în bastoane șubrezite de ger

 Se roagă dispneic, cerând dezrobiri,

 Din strânsoare de dor, la icoane din cer.

 

 Tânjesc după veri ochii muți de tăceri,

 Scrisori netrimise așteaptă în zori,   

 Bolnavi fără leac, trestii vii dintr-un ieri,

 Prea des viscoliți de nevoi și vâltori.

 

 Porți se deschid mai deloc sau arar,

 Doar vântul mai face la geamuri popas,

 La masă cu dorul, băut cu amar 

 Și-n rostul nerost cu-absenți la taifas.

 

 Genunchii și-i pleacă cu gândul departe, 

 Tribut cere viața, frunza-i căzută, 

 Steaua aprinde o candelă-n noapte,

 De-o vreme doar Domnul obraji le sărută.