STRÂNG COMORI

 Într-un sat uitat de lume peste deal, în aluniș, 

 Merg ținându-se de mână-n pas agale prin frunziș

 Doi copii trimiși de mamă la bunica lor bolnavă,

 Gârbovită de ani mulți, zâmbet trist, la trup firavă.

 

 Băiețelul șugubăț, guraliv cât roata morii,

 Pus pe șotii, ghidușii, treaz de cum mijit-au zorii,

 Încântat de basm cu zâne, prinți, căluți înaripați,

 Zmei, luceferi, cosânzene și castele cu-mpărați,

 

 Se visează Aladin, mag sau rege-ntr-o cetate.

 Timpul, să se scurgă iute, fată-ncearcă a-i abate 

 Gândul de la drumul lung, prăfuit și plicticos,

 Inventând povești  haioase, știind cât e de năzuros.

 

 Obosit, nerăbdător și trăgând-o de fustiță, 

 Cu ochi mari și rugători, cu mânuța prin cosiță,

 Doritor să-l ia în brațe, alintat și șmecheros, 

 Un pupic scurt pe bărbiță îi dă-n fugă prietenos.

 

 Și în timp ce-l urcă-n cârcă un localnic de prin sat,

 Fiindu-i milă de fetiță, curios a întrebat:  

 Nu ți-e greu să duci povara asta grea în al tău spate?

 Nu-i povară suflet drag, îl iubesc, îmi este frate!  

 

 Nu socot că este greu, fac ce pot cu bucurie,

 Sar mereu în ajutor dovedind mărinimie,

 Dăruiesc din al meu suflet mici smaralde de iubire,

 Strâng comori în temple sfinte pe altar de nemurire!