ANONIMII NIMĂNUI

 În fiecare iarnă la ceainăria veche 

 Se-aud voci de copii, orfanii nimănui,

 Pentru sărmanii străzii nu e nicio ureche

 Să le asculte plânsul, deși suntem destui.

 

 Ei sunt intrușii vieții, născuți fără de șansă,

 În zodii clandestine, cu nume anonim,

 Cărându-și avuția în găurită plasă,

 N-au drepturi și adesea de cei ca ei fugim.

 

 Târându-și existența banală și nomadă,         

 Nemângâiați de nimeni, dar în belșug de dor,

 Având tavan drept cerul, o viață de corvoadă,

 Tânjesc după tandrețe,-n coșmar istovitor.

 

 Pe ghemotoc de zdrențe pâșcave și soioase,

 Firavul trup și-l culcă, să uite că-s lihniți, 

 Agonizând de frig le pare că miroase

 A cozonac și pâine. În vis sunt fericiți.

 

 Cine-și asumă vina sortitelor neșanse

 Când fiecare-și poartă aripi doar pentru sine,

 Emiteți judecăți nedrepte și tăioase,

 Dar câți sunteți capabili un suflet să aline?

 

 De suntem hărăziți cu rană mai puțină,

 Nu cred c-avem vreun merit, ci grație cerească,

 Deschideți brațe largi, nu imputați vreo vină

 Și nici nu-i prigoniți, nu-i cine să-i iubească!

 

 Cum fiecare are de dus câte o cruce,

 Pe-a celor oropsiți s-o facem mai ușoară,   

 De-am fi primit-o noi, am fi putut-o duce?

 Puțin poate fi mult când ducem din povară!

 

 Indiferenții erei, plângeți cu cel ce plânge, 

 Iubiți nelimitat, fiți leac celui ce-i greu,

 O inimă aleasă speranța nu o frânge
 Ci lacrima o șterge pe chip de Dumnezeu!