Zadarnic
plantezi o sămânţă dacă nu o stropeşti cu iubire, nu îi sprijinesti trunchiul
firav şi nu o uzi zinic cu lacrimi, vise şi dragoste! Dar dacă o vei face zi de
zi cu dăruire şi pricepere când ea va deveni o magnolie matură vei vedea că
prin dragostea ta ea îţi va dărui
florile cele mai parfumate şi la rândul ei te va binecuvânta cu alţi vlăstări
de tăria miresmelor ei!
Nu
am animozităţi şi indiferent de cât de tare loveşte un om, după un timp prin
suferinţa unei amnezii îl reprimesc! Defect de construcţie al sufletului! Nici
un chirurg nu mă poate vindeca de acest lucru! Şi lucrurile se repetă şi atunci
chem anestezistul..
Nu pot sta indiferentă dacă
bocancii unora lovesc! Pentru mine rabd mai mult, dar pentru cei dragi mie nu
mă lasă sufletul să tac! Nu ştiu câţi rechini s-au născut, dar
mă întreb oare sunt mai mulţi
decât oameni adevăraţi?
Primesc tot felul de sfaturi de la
prieteni şi cunoştinţe, cum ar trebui să fiu şi să reacţionez în anumite
situaţii şi faţa de anumiţi oameni. Am apelat şi la cursuri de autoapărare a
sufletului însă nu a dat nici un rezultat, nu am învăţat să mă apăr şi ce a fost
rănit, rănit rămâne.Şi suferinţa tot am îndurat-o.
Nici nu mai ştiu cum e bine să
fii....nu mai ştiu....grav e că nu ştiu să fiu altfel, nu ştiu....nici nu ştiu
unde aş putea învăţa...şi dacă aş învăţa...
Problema e că am şi alte
defecte, nu am învăţat să fiu nici virulentă, nici nu ştiu ataca pe la spate şi
nici nu ştiu uri! Scriu, plâng, mă doare tare, tac şi când trece îi reprimesc.
Atât de tare iubesc oamenii încât pentru fiecare în momentele de regăsire ale eului şi refacere sufletească găsesc prezumţii de nevinovăţie....
Să fie ceva defect la
sufletul meu ? Eu asta cred. Numai că nu există tratamente nici măcar pe termen
scurt!
Mi se spunea că în anumite
situaţii ar trebui să pun punct, să fiu mai dură cu cei care mă rănesc
intenţionat fără a avea vreun motiv bine întemeiat. Dar cine hotărăşte care ar
fi motivele cele mai întemeiate pentru a
răni un om? Sau care ar fi motivele pentru care ai putea sa il stergi definitiv
din inima ta? Sunt anumite verbe şi anumite semne de punctuaţie pe
care încă nu mi le-am însuşit! Cred că nici nu le voi învăţa vreodată!
Înseamnă că un cromozom la sufletul meu este unde nu ar trebui să fie sau chiar
lipseste ...tot defecţiune se numeşte...Mai este şi educaţia şi caracterul,
mediul în care am crescut.
Pe mine m-au crescut bunicii. Ei
au fost darul Lui Dumnezeu pentru mine fiindcă ştiu că nici părinţii, nici vreo
altă persoană nu puteau să-mi călăuzească atât de minunat paşii cu atât mai
mult să-mi modeleze caracterul şi să-mi toarne tone de dragoste în suflet. M-au
învăţat multe lucruri, dar cel mai important m-au învăţat că dragostea,
omenia,bunătatea, recunoştinţa, mulţumirea, cinstea, onoarea, demnitatea şi
mila sunt cele mai mari valori pe care un om le poate avea.
În casa copilăriei mele Dumnezeu făcea parte din familie.
Încă de când am început să
înţeleg limbajul vieţii m-au învăţat să citesc.
La patru ani era preocuparea
mea cea mai frumoasă. Poveştile nemuritoare şi toată literatura pentru copii
mi-a alintat toată copilăria.
Vorbeau ore în şir cu mine
despre tot felul de lucruri. Bunica mea, bun orator şi narator, vorbea în
permanenţa cu mine, când făcea mâncare în bucătărie în timp ce eu desenam sau
pictam, în timp ce ne plimbam în parc, în tramvai şi oriunde ne-am fi
aflat.Totdeauna povestea cu mine şi nu-mi aduc aminte să mă fi plictisit
vreodată de poveştile ei. De fiecare dată îmi spunea o altă poveste creată de ea
care avea întotdeauna şi o morală. Mi-a spus încă de mic copil să nu rup o
floare fiindcă o doare, să nu rănesc un animal fiindcă mama lui plânge pentru
el, să nu omor nici o vietate fiindcă eu nu pot să-i redau viaţa şi că este un
mare păcat, să respect femeia de servici fiindcă ea este cea care ne mătură
mizeria şi dacă ea nu ar fi s-ar întâmpla ca şi la Paris când datorită grevei
gunoierilor oraşul a fost invadat de şobolani, că orice meserie este brăţară de
aur şi că trebuie respectată şi indiferent ce faci să o faci cu inima întreaga
şi bine. Îmi spunea că dacă sunt supărată pe cineva sau ceva să nu spun un
cuvânt rău că nu îl voi putea luă înapoi, mai bine să beau un pahar de apă rece
până mă liniştesc.
M-au învăţat că dacă un băiat
îmi face curte şi nu am sentimente pentru el să îi spun adevărul să nu îl
rănesc fiindcă îi produc suferinţe pe care nu pot să le alin şi că ceea ce fac
rău mi se va întoarce. M-a învăţat că cea mai mare bogăţie a mea este faptul că
sunt un om întreg fizic şi că am cap, mâini şi picioare.
Mi-am dorit mult o geantă din
aceea de soldat şi când mi-am exprimat
dorinţa, ea neavand de unde face rost mi-a pus în mâna o sumă de bani şi m-a
trimis la librărie să cumpăr Dicţionarul explicativ al limbii române că îmi va fi
mai de folos.
Mi-aduc aminte că într-o
iarnă am fost la săniuş şi pentru că nu mă lăsa în Parcul botanic fiindcă acolo exista posibilitatea să mă
rănesc grav datorită copacilor la plecare m-a atenţionat să nu merg. Nu ştiu de
unde a aflat, dar ştiu că atunci când am ajuns acasă m-a certat şi mi-a spus
că lipsa de încredere se poate recâştiga cu greu.Întrebând-o de unde a aflat, ea
m-a întrebat dacă ştiu să ţin un secret. Şi desigur că răspunsul meu a fost
afirmativ. Numai că în loc să-mi răspundă curiozităţii ea mi-a mărturisit că şi
ea ştie. S-a stins fără că eu să aflu vreodată pârâciosul.
Mi-au spus de sute de ori că
dragostea, cultura, visele şi omenia nimeni nu mi le poate lua. M-au învăţat că
trebuie să fiu o fata cinstită că în biserică nu se intra oricum atunci când te
căsătoreşti.M-au învăţat că o îmbrăţişare şi o mângâiere la timpul
potrivit poate valora mai mult decât o
înşiruire de cuvinte.
Mi-au repetat mereu că oricât
de mult oamenii vor încerca să mă doboare...că vor veni şi asemenea vremuri, în care se vor spune
cuvinte neadevărate despre mine şi
lucruri ireale să le fac uitate că lupii urlă şi caravana trece. Mi s-a
spus că omul bătrân este mai sensibil şi trebuie să îi înţeleg nevoile şi dacă
pot să-i întind mâna atunci când trece strada să o fac. Mi s-a spus că atunci
când încep un lucru să-l duc şi la bun sfârşit că dacă număr foile de la
plăcintă nu o voi mai face cu atât mai mult nu o voi mânca.Mi-a spus să nu mă
abat de la drumul meu indiferent de gropile şi pietrele de care mă voi
împiedica şi indiferent de mâinile care se vor întinde înspre mine tragandu-mă
într-o parte şi în alta.Mi-au spus că mă vor chema multe glasuri dar eu să
ascult glasul Lui Dumnezeu şi cel al inimii mele. Să privesc întotdeauna cerul
şi să nu mă uit la şireturile de la pantofi. Să îmi urmez visele şi să nu
ascult rumorile care spun că sunt doar vise....că unii vor încerca să mă
descurajeze şi să mă facă să renunţ. Mă încurajau dragii mei bunici amândoi
mereu spunandu-mi şi ce e dacă sunt vise, sunt ale tale şi ele pot
prinde aripi. Nu au aripi? Construieşte şi aripi pentru ele. Ce ştiu ei, ei nu
înţeleg visele tale.
Mie mi s-a spus că nu pot
pleca de acasă oricum, ci curat îmbrăcată, că ştii când pleci, dar nu şi unde
ajungi. Mi s-a spus că hainele pot fi
spălate, dar ruşinea cu greu.
Mi s-a spus să las în ordine
camera mea când plec fiindcă nu ştiu cu cine mă voi întoarce şi să nu-mi fie
ruşine să-l primesc. Seara să-mi aranjez hăinuţele că noaptea ar putea fi un
incendiu şi nu pot pleca în pijama.
Mi s-a spus că decât să am
prieteni incerţi, de la care nu am ce
învăţa mai bine să citesc o carte, să ascult muzică şi să scriu, să pictez şi
să desenez dacă acesta e talentul meu
şi că acestea mă vor face mult mai fericită.
Când au văzut că iubesc atât
de tare pianul şi desenul m-au dus la Palatul Copiilor să învăţ lucruri
frumoase şi utile. Când alţi copii îşi petreceau timpul fără nici un scop eu
luam lecţii de pian şi mergeam apoi la filarmonica şi la opera. M-au educat şi
iniţiat în multe domenii, pentru a putea face alegeri mai târziu.Mi-au spus că
ori de câte ori sunt întristată de ceva să ridic ochii spre cer şi să cer
protecţie divină. Fiindcă oamenii sunt
doar oameni şi în zadar am aşteptări de la ei.
M-au învăţat că dimineaţa şi
seara nu ne putem culca fără să facem o rugăciune de mulţumire cât de mică ar
fi ea ....
M-au învăţat să nu poftesc la
nimic ceea ce nu este al meu şi nici să-mi doresc lucruri care nu îmi sunt de
folos.Să mă gândesc bine atunci când achiziţionez un bun dacă am sau nu
într-adevăr nevoie de el. Să am grijă de bani că ei se câştiga greu şi banul e
rotund lesne se rostogoleşte. Adesea mi-l aminteau pe Anton Pann...M-au învăţat
să fiu atentă la prietenii şi întotdeauna să păstrez anumite păreri şi
sentimente pentru mine. Că tainele inimii nu se trâmbiţează ci se spun doar Lui
Dumnezeu, că omul care azi îţi este aproape mâine s-ar putea să nu îţi fie. Şi
să nu aibă ce spune, că oricum, vor spune, dar măcar să nu fie cu adevărat
adevăruri.
Mi s-a spus să ies
întotdeauna pe uşa din faţa a unei prietenii, că oamenii din viaţa cărora plec sau pleacă ei Dumnezeu
mi-i va scoate din nou în cale, fiindcă Dumnezeu face de ruşine lucrurile
nebune ale lumii. M-au învăţat să fiu atentă la cuvinte că ele pot ucide mai
mult decât pumnalul, că doar dăruind poţi primi.
Într-o împrejurare m-a dus să
vizitez o fetiţă de circa trei ani în spital, care avusese un accident de tren
şi m-a rugat să-i duc o jucărie.Cea mai dragă jucărie era o maimuţică mică pe
care cu mari eforturi mi-au cumpărat-o că nu se găseau atunci jucării ca şi
acum şi eu văzusem la un copil maimuţica şi tare mi-am dorit-o. M-a întrebat
privindu-mă în ochi dacă pot renunţa la ea fiindcă era nouă şi nu ne puteam
duce oricum. Pentru moment m-a durut sufletul, dar m-a încredinţat că eu voi
primi ceva mai frumos.Tot drumul mi-am luat rămas bun de la maimuţica mea
draga. Când am ajuns în salonul spitalului şi i-am dăruit-o fetiţei atât de
tare i-a fost bucuria încât din acel moment am simţit că am făcut ceea ce
trebuia mai ales că ea şi-a exprimat bucuria mărturisind că niciodată nu a avut
aşa o jucărie frumoasă. Atât de fericită am plecat de acolo încât niciodată nu
am mai amintit de ea. Mi-a dăruit în schimb o carte care mi-a rămas şi astăzi
una dintre cele mai dragi inimii mele Micul Prinţ- al lui Antoine Saint Exupery! A fost recompensa pentru
darul pe care l-am făcut.
M-au învăţat să privesc
oamenii în ochi şi că nu o pot face decât dacă sunt cinstită cu ei. M-au
învăţat că orice întreprind să o fac în aşa fel încât să mă pot uita în oglinda
fără să-mi fie ruşine, să nu mint că minciuna are picioare scurte şi că
ulciorul nu merge de multe ori la apă, să nu-mi însuşesc bunuri necuvenite
fiindcă ele sunt tinichele poleite care după un timp ajung poveri şi Dumnezeu
îmi ia înzecit înapoi, să nu rănesc fiindcă nu am puterea de a legă răni, ci
mai degrabă să tac dacă nu am nimic de spus care zideşte.
Au fost multe lucruri pe care
de-a lungul anilor în care m-au crescut mi le-au spus.Am învăţat multe şi încă
nu ştiu nimic.
M-au învăţat să iubesc
natura, florile, că trandafirii au şi spini şi să nu încerc să îi smulg că s-ar
putea să mă rănească, m-au învăţat să nu îmbrac o haină
care nu mi se potriveşte, spiritual
vorbind, că moda nici în vestimentaţie, nici în prietenie şi nici în
viaţă nu este mijocul prin care rămâi demn. M-au învăţat să acord mereu
încredere oamenilor şi să nu îi judec fiindcă nu sunt în măsură şi nu cunosc
nimic din sufletul lor, să lupt pentru tot ceea ce îmi doresc chiar dacă drumul
este anevoios şi să mă bazez întotdeauna pe Dumnezeu şi pe mine, să fug de
orice loc unde două persoane vorbesc la adresa celei de-a treia care
nu este de faţa, să iau întotdeauna decizii personale fără să mă las
influenţată de nimeni şi nimic pentru că nimeni nu ştie mai bine decât inima
mea şi ulterior nici nu pot reproşa
nimănui dacă o fac eu singură, că orice durere că şi orice bucurie este efemeră
şi să gust momentele şi să nu uit niciodată că ele trec fie bune sau rele.
Multe însă nu m-au învăţat. Nu m-au învăţat cum e să-ţi închizi inima, cum e să te aperi de cei care te
lovesc şi cum e să fii indiferent la tot şi toate! Nu m-au învăţat să port
mască şi nici platoşă, să mă îmbrac cu armura indiferentei, nu m-au învăţat
cum să dau din coate şi să folosesc orice mijloace pentru a-mi atinge scopul.Nu
m-au învăţat că există şi ură şi răutate şi rea credinţă.Nu m-au învăţat că
există diferenţe de opinie între oameni care în loc să construiască dărâmă, nu m-au învăţat că există diferenţe
de educaţie şi caracter şi nici nu m-au
învăţat că cu cât eşti mai bun şi mai plin de dragoste cu atât vei suferi mai
mult!
Cred că din vocabularul lor
şi din codul eticii le-au lipsit cu desăvârşire anumite cuvinte, învăţăminte
şi atitudini. Dragii inimii mele m-au învăţat doar dragostea şi nimic mai mult,
cea plăcută şi desăvârşită şi că numai prin dragoste poţi învinge orice şi că
nu trebuie să mă las înfrântă şi
influenţată indiferent de ceea ce oamenii vor crede şi vor spune despre mine.
Eu să rămân pe calea mea şi să nu mă abat oricare ar fi preţul.Şi că există preţ
pentru orice lucru.
Eu ştiu că din tot ceea ce
m-au învăţat am rămas cu tot ceea ce ştiu, simt şi trăiesc, dar mai mult decât
atât un singur cuvânt le cuprinde pe toate dragostea faţa de oameni, respectul
de sine şi de semeni şi demnitatea.
Bunica mea la 65 de ani
stătea în braţele bunicului meu la Tv când cânta Ioana Radu sau alţi artişti pe
care amândoi îi iubeau nespus! Când era câte o romanţă sau o arie dintr-o
operetă se priveau în ochi şi îşi zâmbeau.Şi el îi pupa mâna! Bunicul meu
mergea la piaţă şi întotdeauna venea cu o floare, un singur fir pe care i-l
dăruia .Mi-aduc aminte că se îmbrăţişau şi se sărutau scurt. Eu aşa am crescut.
Cred că datorită nemărginitei
lor iubiri faţa de mine m-au crescut
într-o lume complet diferită de cea în care trăim noi astăzi....Mi-au dat o
educaţie frumoasă dar nu au putut să mă şi apere de răutăţi.Mi-au tot umplut
inima şi mintea cu iubire dar nu au putut să mă împiedice să-mi iau
zborul.Mi-au dat aripi de înger care uneori se frâng şi care mă dor şi când
simt că suferinţa este atât de mare încât nu mai pot răbda ridic ochii la cer şi mă gândesc la ei ,
readuc în suflet amintiri atât de dragi mie. Le simt uneori prezenţa şi
sfaturile şi chiar şi mângâierea.Ei m-au iubit cu adevărat.Poate au fost şi
sunt şi alţii, dar niciunul nu ca şi ei, niciunul.
Eu ştiu doar că cea mai
frumoasă poezie este cea a inimii. Ea cântă o arie pe care doar eu o pot
fredona şi doar o parte din sunetele ei îngereşti, înălţătoare poate fi simţită
şi auzită de cei care încearcă timid să o perceapă. Cea mai sublimă poezie este
a iubirii mele.
Am rămas statornică în tot
ceea ce m-au învăţat.Încă mai învăţ şi o voi face întreaga mea viaţa.Va trebui
însă să învăţ metode de a mă apăra de
tot ceea ce este rău şi putred.Încă nu ştiu care sunt aceste metode dar poate
într-o zi voi descoperi. Până atunci
încerc , nu întotdeauna şi reuşesc să nu îmi sădesc magnoliile printre
bălării.
Sunt dependentă de iubire şi
afecţiune şi atât timp cât voi avea suflare de viaţa voi dărui tot ceea ce are sufletul meu mai de preţ
indiferent de judecăţile unora .În fond eu cu iubirea mea fac ce vreau şi o
dărui cui doresc!
Indiferent câte lacrimi, câţi
judecători, câte oprelişti, câte vise spulberate, câte doruri vor mai fi eu nu
mă voi schimba. Fiindcă dincolo de tot şi toate am multă iubire...câtă
iubire....Refugiul meu va fi întotdeauna dragostea.
Dragostea este o dependentă
de care nu scapi niciodată oricât eşti de rănit, de sfârtecat, de întristat. Ea
răsare din nou că un fir mic de bonsai şi înfloreşte la început muguri timizi,
uneori invizibili dar de o frumuseţe inimaginabilă, ca un fluture, la început
cocon, iar mai târziu îmbrăcat cu rochii de safire şi smaralde!
Privesc cerul, iubesc cerul
şi ating cerul!
Oricâte lupte se vor da credinţa, nădejdea şi
dragostea nu mă vor părăsi niciodată pentru că eu sunt iubire,
născută din iubire, pentru iubire.
