N-AI VREA?

      Viaţa merge mai departe, spun unii, dar nu este întotdeauna adevărat. Uneori nu merge mai departe, uneori doar trec zilele... Carmelo Iribarren

 
 Se-apropie seara, doinește tăcerea,  

 O pasăre-albastră pe cer fără lună,

 Învinsă de dor își cântă durerea,

 Balada plecării în clopot răsună.

 

 Iluzii târzii colindă prin gânduri,

 Prin litere șterse de vise răpuse,

 Năluci ne despart și plâng printre rânduri

 Văpăi de iubire, de frunze aduse.

 

 Nu-i toamnă. Și totuși străini fără nume,

 De astăzi ne suntem, pustiu, disperare,

 O clipă de ieri respiră anume

 Prin ochi de iubire, în rugi de iertare.

 

 Mereu frământat prin suflet îmi treci,

 Pe buze sarutu-ți de fragi rătăcește, 

 Fărâme de-alint prin umbrele reci

 M-ating pentr-o clipă. Fior ce-amăgește. 

 

 Plecări repetate din timp străveziu

 Te-adună din lacrimi și dor nesfârșit,

 Începe să plouă. Visez. Nu-i târziu! 

 N-ai vrea tu iubire un nou răsărit? 

 

.

ECOUL

 Atâtea distanțe în drumul spre tine

 Și spini fără număr se zbat în apus,  

 Ninsori infernale se-ngână-n suspine,

 Tăcerea brăzdează un dor nesupus.

 

 Sub pleoape mor stele ucise de dor,

 Din visul promis culeg albăstrele,
 Pe munte de plumb, rătăcit un cocor

 Aripa își frânge în orele grele.  

 

 Un val de-ntrebări muțește cernut 

 De brize ciudate, născute din ploi,

 Frâng vechi legăminte, e-un nou început,

 În candele ard rămășițe din noi.

 

 Vapoare-n derivă plutesc spre nimic,

 Dantele de alge strâng lacrimi de foc,

 Încerc să dezleg din noduri un pic

 Dorințe învinse de-atât nenoroc.

 

 Se simte-un parfum adiind dinspre sud,

 Ne-mbracă iubirea în roz crinoline, 

 Ecoul mă cheamă, doar eu îl aud, 

 Licurici dezrobiți luminează destine!

ȘOAPTA INIMII

 Ca dintr-o întâmplare la porțile-nserării

 Prin calde ploi de vară trimiți ce ți-a rămas,

 O umbră, o tăcere, un semn al neuitării,

 Curg farduri de tristețe, un ultim scurt popas.

 

 Ți-am desenat în suflet un continent de vise,

 Neștiind că prizonieră voi fi o veșnicie, 

 Pictez de astăzi  lacrimi cu roua din narcise,

 Te-ai risipit în mine și-ai scris zădărnicie.   

 Mor stelele pe rând, parc-a orbit și luna, 

 E noaptea mult prea noapte și totul e trecut, 

 Desperecheată-i ora, iar ție ți-e totuna, 

 De-ngheață anotimpul în amintiri de lut.

 

 Te-alung ca pe-o nălucă, te-nchid ca pe o carte,

 Mă-ntorc din nou în vară cu ochi spre răsărit,

 Te vreau absent în toate, te du cât mai departe,

 M-am vindecat de tine, mi-e gândul obosit.

 

 Nu mă chema în vise! Nici dorul nu străbate 

 Prin răni de ne-ntâmplare și câmp cu iasomii,

 Iar de-ți va spune vântul că m-a zărit în noapte,

 Nu-l crede, el te minte, e șoapta inimii !

 

  

TU FLUTURE, EU FLOARE

 Tu fluture, eu floare.

 Cât oare ne mai doare?

 Mi-e arderea o boare

 Născută din chemare.

 Port dorul în culoare,

 Parfum de sărbătoare,

 Mireasmă de iertare,

 Peste cuvinte-amare.

 Furtuni de ne-ntâmplare

 Respiră prin petale,

 Cătând printre răzoare

 O clipă de candoare. 

 Din văi dogoritoare,

 Prin umbre rătăcite,

 Din verile - ispite

 Și vise nenuntite,

 Plâng suflete rănite,                     

 De ore irosite,

 Scrisori de ploi umbrite

 Și gânduri necitite.

 Tu fluture, eu floare,

 Picturi din lumi astrale.

 Pe aripile tale,

 Doi ochi, două cristale,

 În zboruri siderale.

 Sub pleoape verzi opale,

 Tăceri de dor si jale,

 Cu lacrimi strânse-n zale.

 Ecouri muzicale,

 Beție de migdale,

 Frânturi demențiale

 În dansuri pluviale,

 Iar hainele regale,

 Un câmp întreg de cale,

 Cu arderi inegale.

 Mister amăgitor,

 Dulceag si acrișor

 Împodobit cu dor,

 Cuprins într-un fior

 Atât de-nșelător.

 Tu fluture, eu floare.

 Cât oare ne mai doare

 Eterna așteptare?

 Uniți printr-un sărut,

 De heruvim știut,

 Din lacrimi apărut,

 Un ultim pas făcut,

 În vals necunoscut!

PESCAR DE VISE

          VISUL MEU A DEVENIT REALITATE ! TOTI CEI CARE DORESC VOLUMUL DE VERSURI SUNT RUGATI SA LASE ADRESA COMPLETA PRINTR-UN MESAJ PRIVAT LA ADRESA : popaines@gmail.com.ACESTA COSTA 20 DE RON SI VA FI EXPEDIAT PRIN POSTA! MULTUMESC TUTUROR PENTRU DRAGOSTEA SI PRIETENIA DE CARE ATI DAT DOVADA. ALATURI DE VOI ACEST VIS A FOST INARIPAT! VA MULTUMESC SI VA IUBESC !
          La nașterea noastră suntem botezați fiecare cu un nume, un vis, hărziți cu câte un dar și înzestrați cu cel puțin un talent, dar trebuie să fim în stare nu numai să ne dorim să îl înaripăm, dar să și luptăm ca el să se implineasca. Acest mare vis dă sens vieții noastre !

Sufletul meu, un dans al fluturilor cu parfum de maci în care visul a devenit realitate!

VISUL MEU-Popa Ines Vanda

Eu am un vis cât Carul mare

Care mă-nălță înspre soare,

Iar de se-ntâmplă să îl uit

El lăcrimează, plânge surd.

Îi spun în șoaptă: nu renunț,

Tu ești exact ceea ce sunt!

Nu renunța nici tu la mine

Mai ai răbdare poate mâine

Te voi putea înaripa

Și ai să zbori mai sus de stea!

Să nu cumva să îndrăznești

Să-mi spui că pleci spre zări cerești,

N-am să te las căci te iubesc

Și cu speranță îți zâmbesc!

Privindu-mă cu drag și dor

El îmi răspunde dintr-un nor:

Cu glas duios plin de iubire,

Aștept să-ți fiu o împlinire!

Chiar de renunți, eu nu te las,

Sunt visul tău îți sunt părtaș!

Eu m-am născut în eul tău,

Am fost, îți sunt, voi fi mereu

Doar ție credincios să știi,

Îți sunt pe veci, în veac să-mi fii!

E TIMPUL SA PLEC

 Dorințe-am sa frâng, când vei plânge în vise,

 E timpul să plec, să-ngrop zile proscrise, 

 Am să vin uneori cu surâs de-albatroși  

 Pe un val de-amintiri sau cu fluturi setoși.

 

 Să mă chemi n-are rost, să-ți răspund ce folos?

 Când scrisori ne-am tot scris și-ntre noi e-un colos,

 De tăcere și munți, de-anotimpuri târzii,           

 Când mi-ai fost, am plecat, când te chem tu nu vii!

 

 Cresc în noi depărtări și oceane de dor,

 Chiar și câmpul cu maci sângerează ușor, 

 Prin arome și spini, prin dezastre și crini, 

 N-ai venit, nu îți plec, suntem foc și ciulini!

 

 Mă adormi cu-n sărut, eu te-alung din ce-ai fost, 

 Sfori perfide de-amar ne cer jertfe și cost,

 Te colindă dureri, îți zâmbesc din album,

 La icoane te-nchini printre lacrimi și fum.

 

 Neputințe se cern, disperări de temut 

 Răvășesc ce-a rămas și în vis te-mprumut, 

 Arzi ofrande de dor și aștepți să revin, 

 Eu nu știu de-am să pot, mi-e să nu-ți fiu puțin!

 

AI SĂ-NȚELEGI ?

 Eu nu te-am înțeles nicicând,

 Ai semănat doar spini și vânt,

 În lanul meu de margarete.

 Zadarnic te umbresc regrete!

 

 Pe maci i-ai prigonit cu ploaie

 Și i-ai ucis printr-o trădare, 

 Chemând furtună peste vise 

 Și viscolind peste narcise.

 

 Iar pe salcâmi i-ai dezbrăcat 

 De tot ce-a fost frumos, curat,

 Pe curcubeu l-ai întristat, 

 Schimbând culorile-n păcat.

 

 Ai frânt aripi de fluturi dragi,

 Făcându-i mai mereu părtași,

 La lipsa ta de-nțelepciune,

 Fardându-i zilnic cu tăciune.    

 

 Și orice floare am sădit 

 De-ndată rob a devenit. 

 Cu uși și porți mereu deschise, 

 Tu ai ales ferestre-nchise. 

 

 Și pescărușii i-ai gonit 

 Și rând pe rând i-ai răstignit, 

 Tot ce a fost frumos și sfânt, 

 Ai dezlegat de jurământ.

 

 Tu n-ai iubit, ai risipit 

 Și uite, toate au murit!

 Nu plânge-acum, este târziu,

 Nu vreau de tine să mai știu!

 Și-n orice gând vei reveni,

 Cu rugăciuni te-oi izgoni,

 Ca niciodată să nu poți,

 Să mai deschizi a mele porți !

 

 Mult prea târziu am înțeles,

 C-ai fost creat de al meu vers

 Și nerimând, pe veci te-am șters

 Din visul meu, din univers.

 

 Nu vreau nicicând să-mi amintesc,

 Te-am alungat, nu te doresc!

 Drum bun îți spun, te-ai rătăcit, 

 Adio pas împleticit! 

 

 Am să mă rog Tatălui Sfânt,  

 Să-ți dea iertarea pe pământ,

 Să nu te-ntorci în slavă sus

 Fără iubirea Lui Isus.

 

 E cerul iarăși înstelat,

 Un mac zâmbește pastelat,

 Înmiresmez cu busuioc,

 Să-mi poarte-n dragoste noroc.

 

 Trifoi cu patru foi brodez

 Și cu iubire flori pictez,

 Sunt dezlegată pe vecie

 De tot ce-a fost cândva robie.

 

 Străine, mergi pe drumul tău,

 Să n-ai regret, păreri de rău, 

 Eu am iertat tot ce-ai strivit,

 Ai să-nțelegi cât te-am iubit?

 

  

NU VREAU NIMIC

 Nu vreau să știi nimic! Nu-ți spun că mi-este dor

 Când lumi multicolore cu tine plăsmuiesc, 

 Sau când pictez cu raze de soare un cocor,

 Nici chiar, când, fără noimă doar norii chicotesc.

 

 Nu vreau să știu nimic! Ești strigăt mut și surd. 

 Un searbăd anotimp a mai rămas să cearnă, 

 Cuvintele-nserarii din jocul tău absurd 

 Și-un ultim mac se frânge ademenit de iarnă.

 

 Ți-e dragostea bolnavă, fardată cu orgolii,

 Doar gânduri compromise îți măsluiesc atingeri,

 Năluci desperecheate înlăcrimează zorii, 

 Ți-e sufletul capcană de doruri și constrângeri. 

 

 Nu vreau să-mi fii nimic! Nu-ți descifrez chemarea,

 Necunoscut mi-e totul și plansu-ți mi-e străin,

 Te-ngroapă iar nisipul, îți șterg chiar și cărarea,

 Zadarnic între gene porți stele de suspin.

 

 Niciunde, undeva sau poate nicăieri, 

 Ne vor purta iluzii printre ninsori de plângeri  

 Și poate câte-un zâmbet, prin lanuri de tăceri,

 Ne vor aduce-aminte de maci, de dor și îngeri.   

 

  

E TATĂL MEU

.

  Nu învrăjbesc pe nimeni, nu supăr, nu jignesc,

 Eu scriu doar poezie, visez și vă iubesc, 

 Vreau doar parfum de vise să vă alinte-un pic,

 Apoi voi fi tăcere, nu voi mai fi nimic!

 

 De ce mă răstigniți mereu pe câte-o cruce

 Și-mi puneți pietre grele de nu le mai pot duce?

 De ce mă osândiți cu cleveteli deșarte,

 Voi nu știți că Isus durerea mea o-mparte?

 

 Voi nu știți că mă doare și-L doare și pe El,

 Că-mi este bun prieten la bine și la greu?

 Voi nu știți că iubirea îi este-atât de mare,

 Încât și roua florii îl supără și-L doare?

 

 De ce la bunătate cu ură răsplătiți?

 Nu aruncați cu pietre, nu vreau sa Îl mâhniți!   

 El mi-este bun prieten, părinte, chiar și frate   

 Și tuturor iubire și dragoste împarte!

 Priviți mai bine cerul și înălțați o rugă, 

 Smeriți-vă de-ndată și fiți o bună slugă! 

 Eu azi vă iert de toate cu dragoste curată,

 Știind că viața mea e-n mâna Lui de Tată !

 

 Și oricâte poveri pe umeri îmi veți pune

 Pe toate le voi duce cu har și-nțelepciune,

 Să știți că nu-i poveste, e însuși Tatăl meu

 Și mai presus de toate-L iubesc, e Dumnezeu ! 

 

,

UN ULTIM LEGĂMÂNT

 O vară cu furtună și ploi de frământare

 Ți-a zăvorât iubirea în amintiri rănite 

 Și păsări nepereche de moarte-ncepătoare

 Conspiră împotrivă-ți cu doruri istovite.

 

 De ce să-ți pese ție daca-i strivit surâsul,

 Sau ochii mei vreodată te vor privi prin fum?

 Din anotimpuri șterse va respira apusul,

 Voi pribegi o vreme prin lan de maci și scrum. 

 

 Voi fi doar o secundă  de dor adăpostită, 

 Apoi vor crește ziduri înalte pân la cer,

 Eu îți voi fi tăcere, tu zodie împietrită,

 Din interzise vise ne vom privi stingher.

 

 Distanțele vor cerne ninsori de-amărăciune,

 Instanțe de-nserare vor semăna doar vânt,

 Din lacrimi chihlimbare pe-altar de rugăciune

 Vom face cu risipa un ultim legământ.

SĂRUT DE MACI

 Înstrăinat de toate mă irosesc în gânduri,

 Apusuri nesfârșite s-au învoit cu norii,

 Caut petice de cer prin ceață de-anotimpuri,

 Doar fluturii speranței îmi mai alină zorii.

 

 Te simt tot mai departe, însingurat și trist, 

 Parcă-nadins te-ascunde perdeaua grea de fum,

 Nici îngeri nu se-ndură, mă-ntreb de mai exist

 În amintiri de cobalt sau poze din album.

 

 Ne-am tot promis duminici cu vise și iubire,

 Dar s-a pierdut culoarea și ultimilor maci,

 Miroase a durere, a moarte, despărțire,

 Plâng versuri necitite, te-ntreb cât vrei să taci?

 

 Cad ploi de resemnare și cresc lăstari de spini,

 N-ai vrea să înflorească un curcubeu de flori?

 Ți-aș spune te iubesc cu lacrima de crin 

 Și ți-aș picta un zâmbet în sute de culori.

 

 Am destrăma tăcerea, risipa din trecut 

 Și cu surâsul stelei ți-aș reaprinde visul,

 Un zbor de rândunele ar șterge ce-a durut,

 Din dor, sărut de maci ar stinge tot abisul.