SĂ IUBESC

 Nu-mi doresc Doamne prea mult,

 Doar un strop de mir pe frunte,

 Să nu văd, nici să ascult,

 Moara vorbelor mărunte.

 

 Mă îmbracă în lumină,

 Umple cupele de floare

 Cu-apă vie, cristalină,

 Să-mi spăl sufletul când doare.

 

 Și trimite-mi câte-un înger

 Pe un arc de lună nouă,

 Să mă mângâie când sânger

 Și-ntre gene-am cuib de rouă.

 

 Gândurile mele mute  

 Le așază-ntr-un chivot,

 Iar năluca umbrei slute

 Leag-o strâns de un pivot.

 

 Prinde-mi aripi din safire,

 Urcă-mă, în cânt de nai,           

 Pe un munte de iubire

 Să respir parfum de rai. 

 

 Zori cu fluturi, cer senin,

 Sufletul să îmi aline

 Și prin harul Tău divin

 Să iubesc la fel ca Tine!  

ÎNCOTRO?

 E mare sărăcie, azi toate-s de vânzare,   

 Se fac negustorii cu viciu dichisit,

 Taraba este plină de fantezii bizare,

 Frumos împachetate-n cuvânt meșteșugit.

 

 Să prinzi un loc în față, prioritar, să știi,  

 E să ridici miciuna, la rangul ei suprem,

 Tragi fîn de sfori o vreme, astfel poți să obții,

 Ce nici n-ai fi visat, favoruri, la cherem.

 

 La modă-i marioneta. Tu, visitor în ceață,  

 De n-ai să dai din coate, rămâi cu idealul,

 Refuzi să-ți vinzi onoarea, ciocanele de gheață

 Lovesc adânc în suflet până te-nghite valul.    

 

 Se vinde prietenia, iubirea și-omenia,

 Batjocuresc lacheii virtutea și credința, 

 Nu te-aliezi minciunii, plătești cu agonia 

 Aripilor tăiate. În rugi, invoci speranța.

 

 Dezgustul te cuprinde de-atâta poleială,

 De măști strident pictate cu stârv de urâciune

 Și-ajungi să te întrebi, de suferi de sminteală

 Că n-accepți să faci tumbe, pe-arena de tăciune.

 

 În lumea otrăvită de fals și nedreptate,

 Prin compromis câștigi un loc meschin sub cer,

 Dibaci farsor, joci bine, ce-ți trebuie demnitate?

 Urci treptele-aclamat, pe podium efemer.

 

 Port rană sângerândă și mă cuprinde sila,

 Să văd izbânzi mârșave, iar noi ne resemnăm,

 Nu-ți cerem Doamne mult, iubindu-ne, ai milă,
 Ne scăpa sau ne-nvață spre cer să emigrăm! 
 

MACI ALBI

 Ca fluturele orb, ce-orbecăie in zare,

 Vei plânge vinovat că n-ai crezut în vis

 Și nici în curcubeul, ce ți-a pictat pe mare,

 Gondole de tandrețe din anotimp nescris.

 

 Va răscoli-n april cu floarea timpurie

 Un dor nevinovat, rămas din rest de ieri,

 Petale-n ploi de măr, pe gene îți vor scrie, 

 Cu degete de rouă, în nopți de privegheri.  

 

 Pierdut între iluzii și-absențe amărui,

 Cu buzele rănite, ce ard de nesăruturi,

 Ai răstignit iubirea pe-o cruce-ntre statui,  

 Vânat de pașii umbrei, țeși fum la bal de fluturi.

 

 Fântâna a păstrat arome dulci de stele

 Și vise risipite  prin alte mângâieri,

 Obrajii șterși de sare, cu falduri din perdele,

 Ascund în riduri cântec de licurici stingheri.   

 

 Din când în când voi trece doar ochii să-ți ating,

 Să uiți de-nsingurarea din iglu de pelin,

 Pe lacrima-n eșarfă, maci albi poate-am să-ți ning
 Să-ți vindec dor bolnav, deșertul să-ți alin.

AM OCHII UMEZI DOAMNE

Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. (Efeseni 4:32)      
       

 Am ochii umezi Doamne, m-ai ridicat pe munte,

 Prin har m-ai îmbrăcat în straie de lumină.

 N-am drămuit iubirea, stele-n cununi pe frunte,

 Pun fără părtinire, dar tot îmi caută vină. 

 

 Când luna ostenită se duce să se culce,

 Cuget la Cartea Sfântă, să nu-mi abat cărarea,

 Te văd urcând Golgota, mă-ntreb de mai poți duce,

 Poveri fără de număr. E greu să rabzi trădarea.

 

 Poți sufletul în palme să-l dărui deopotrivă,

 Să arzi fără tăgadă, smerit, să nu cârtești,

 Chiar surd să te prefaci, tot fi-vor împotrivă 

 Limbuți cărora gura nu poți să le-o oprești. 

 

 Dac-ar lasă iubirea să sfarme împietrirea

 Și-ar bea din apa vie, ce fără plat-o dai, 

 Ar înțelege jertfa-ți și-ar răstigni și firea,

 Pe-o aripă de cer ar sta cu Tine-n rai.

 

 E-aprilie și plouă, iar ochii îmi sunt uzi, 

 În rugă mă prostern, zdrobită de-ntristare,

 Deschizi în cer o ușă, e semn că mă auzi, 

 Binecuvânt vrăjmașii. Iubind, le dau iertare!

LACRIMA DE DOR

 În satele uitate-n răscrucile din munți  

 Doar clopote bătrâne mai tulbură tăceri

 Și lacrima de dor, a celor triști, cărunți,

 Ce-și duc amarul zilei sub crucea de poveri.

 

 Zăvorul de la poartă l-a-nțepenit rugina,

 Poștașul trece rar, scrisorile-s puține,

 O zi e cât un veac, îi macină rutina,         

 Prezentul se deșiră-n risipă de suspine.

 În duh de rugăciune, privire-ncețoșată,

 Invinși de ani si boli, așteaptă, poate mâine,

 Feciorul dus departe, va fi să bată-n poartă.

 Adună-n barbă lacrimi mâncând un colț de pâine. 

  

 E ocupat probabil, își spune mama-n gând,

 Privind tablou-n care băiatul îi zâmbește,

 Se scurg stropi mici, fierbinți, pe fiecare rând,

 Citind scrisoarea-n care îi spune c-o iubește. 

 

 Neputincios tătucul privește-ngândurat,

 Și-și sprijină-n baston firavul trup, slăbit, 

 Să fi uitat de noi? Măcar de-ar fi păstrat,

 Icoana amintirii și-ar ști cât ne-a lipsit.      

 

 Ce grea e-nsingurarea, aproape-un fel de moarte

 Și cui să i te plângi, când dorul e-un blestem ?

 E cerul pamântiu , revino, cât se poate,

 Iubite fiu, ne-auzi? Cu glasul stins te chem!

GARA CU MACI

 Trece și ultimul tren,

 Prin gara cu maci purpurii,

 Surde dorințe-n refren

 Captive, te dor. De mai știi,

 

 Cum e să iubești netrucat,

 Scutură umbra de tină,

 Cât aripi cu lanț n-ai legat

 Și nu ești învins de rutină.

 

 Ai dreptul iubind să te temi, 

 Oprește jaful de fluturi, 

 Totuși, prin ploi când mă chemi, 

 Ochii, de zaț, să îi scuturi.

 

 Învață să zbori, să-nflorești,

 Seceră gând de-amânare,

 Duminici cu iz de povești

 Zadarnic ning stele de mare.

 

 Jertfe și scrum, ți-amintești?

 În maci dantelați ți-ai ascuns  

 Hățiș de neliniști. Citești.

 De-n vis lăcrimezi, ți-am răspuns!

TU DECIZI

 Numai ce-a ajuns în curte, năvălind ca vântul mare, 

 Radu-și strigă bunicuțul, ce-aștepta cu nerăbdare

 Să se-ntoarca de la școală. L-a întâmpinat duios,

 Cum doar el știe s-o facă, cu ochi blânzi, chip luminos.  

 

 - Dragul moșului-ai văzut cât e azi de minunat,

 Cum a înflorit liliacul, cu parfum ne-a îmbătat? 

 Ciufulindu-și cu mânuța părul blond și ondulat,

 Piciul se gândește-o clipă, contemplând puțin mirat 

 

 Și-i răspunde încurcat, vrând să fie lămurit:    

 -Bunule , eu nu-nțeleg, poate-s eu mai aiurit…

 Fie arșiță sau ger, însorit sau chiar furtună,

 Pentru tine orice zi pare-a fi la fel de bună. 

 

 - Ai dreptate dragul meu, ori de câte ori te văd 

 Sau doar mă gândesc la tine, glas de păsări când aud,   

 Dacă ușa mi-o deschide vreun vecin, care-mi vorbește,

 De văd cerul plin de stele, cineva de îmi zâmbește,

 

 Mă consider fericit și-orice zi îmi este bună, 

 Totdeauna-s mulțumit și-mi merg toate ca pe strună.

 Tu ești cel care decizi încă de cu dimineață,

 Cum  să-ți fie-ntreagă zi, preț de pui, pe a ta viață.

 

 Poți atunci când te trezești să strigi tare,-n gura mare,

 Cât de minunat e astăzi și s-o spui la fiecare.

 - Bunule, tu ai dreptate, cât de înțelept poți fi,

 Tuturor am să le spun c-asta-i arta de-a trăi!  

PE UMERI DE CER

 Adie în livadă parfum de primăvară, 

 Flori albe de liliac vestesc nou început,

 Nechează caii clipei, fac cerul să tresară,

 Doi fluturi își unesc destinul în sărut.

 

 Ierni pline de confuzii, azi zâmbet și culoare,  

 Troițe de candoare au răsărit în maci,

 Mi-ai împletit inele din lujerii de floare,

 În crinoline-albastre de iriși mă îmbraci.

 

 Ce mi-aș dori mai mult decât beția-n care,

 Adorm pe câte-o stea și tainic te respir,

 Eu ți-am rămas icoană, de dor vindecătoare,

 Tu giuvaer în salbă, ocean de elixir.   

 

 Nu-mi sunt nicicând de-ajuns ninsorile de meri, 

 Deși mi-ai fost izvor în răsărit de foc,     

 Cheamă de pază îngeri, ne fie ei străjeri

 Și creionează vise cu aripi de noroc.

 

 Cu lacrimi de salcâm, pe trup, noapte de noapte,

 Să-mi scrii câte un vers prin care să-nfloresc,  

 Iar umbrele de vânt alungă-le cu șoapte,
 Mă poartă-n rai pe umeri, de cer, căci te iubesc!  

OGLINDA

 Auzind despre căsuța cu o mie de oglinzi,

 Un cățel, curios din fire, șugubăț, cu ochi rotunzi,

 S-a gândit s-o viziteze ca să vadă el pe viu

 Ce mister poate ascunde. Tare i-a părut hazliu,

 

 Că de-ndată ce-a urcat scările de la intrare,

 Dând din coadă bucuros, plin de zel și nerăbdare,

 Cu urechile ciulite, peste tot unde-a privit,

 Alți o mie de căței, cu căldură i-au zâmbit.

 

 Bucuros peste măsură, cum n-a fost el niciodată

 Și-a propus să se întoarcă-n acest loc și altădată. 

 Alt cățel, cam deprimat, fără niciun chef de viață,

 Cu codița-ntre picioare, cap plecat, priviri de ghiață,

 

 Suspicios și arțăgos, mârâind nemulțumit,

 De îndată ce-a intrat în locașul amintit, 

 Blana-i s-a zburlit pe spate, speriat de câinii care, 

 Din oglinzi rânjeau perfid, răutăcioși, cu-nfiorare.

 A fugit încrâncenat, făr-a mai dori vreodată,

 Nici măcar să-și amintească de căsuța “blestemată”.

 Orișicine știe bine, de-n oglindă te privești,

 Ea reflectă ce-i arăți. De ești vesel și zâmbești,

 

 Ochii îți surâd sub gene, chipul ți-este luminos,  

 E firesc ca și oglinda să-ți răspundă prietenos,

 De te-ncrunți, ești bosumflat, afișezi mereu tristețe,

 Te întuneci ne-ncetat, cum altfel să-ți dea binețe?

Dupa o poveste cu talc:  “Casa cu o mie de oglinzi.”

N-AM VENIT …

 N-am venit să tulbur marea cu privirea,

 Ci s-ascult doar valul mângâiat de vânt, 

 Gândului nespus să-i dezleg spășirea,

 Din condei să picur soare în cuvânt. 

 

 Râuri de iubire curcubeu să nască,

 Fluturi să brodeze-n piruete flori, 

 Buzele udate cu licori de iască,

 Din căuș de cer să se-adape-n zori.

 

 Umerilor aripi am cioplit din stele,

 Zbor să înfirip pe un cal de apă,

 Mori de vânt albastre, dorurile mele,

 Vi le dăruiesc, vouă-ntr-o agapă.  

 

 Când cu toții fi-vom adunați la cină,

 Îngeri pelerini ne-or hrăni cu rouă,

 Mierea din prescură, cea de viață plină,

 Va-mpărți și vina lacrimii în două.  

 

 Descifrând un vis, veți citi poeme,   

 Slove răzvrătite dintr-o călimară,

 De târziul fi-va poate prea devreme,

 Leac vă las iubirea, cât să nu vă doară!

BINECUVÂNTATĂ FEMEIE

 Ești un cânt, o armonie, tu femeie, o minune,

 Din petale de crini albi, Domnul te-a creat anume,

 Să fii vis și mângâiere, purtătoare de lumină,  

 Brațele să-ți fie leagăn, să faci clipa mai senină.

 

 Glasul tău duios alină, ochii tăi fântâni cerești,

 De zâmbesc  sau varsă lacrimi, tot cu patimă iubești.

 Sufletul îți e un templu, de-anotimpuri parfumat,

 De ții dorurile-ascunse, porți speranța necurmat.

 

 Din a trupului vioară, cresc lăstarii noii vieți, 

 După truda  unei zile porți cununi în dimineți.

 Cu smerenie, bunătate, pentru toți cei dragi alergi

 Și în orice-mprejurare cauți pe toți să-i înțelegi. 

 

 Când sărutul ți-este foc te asemuiesc cu vara,

 De te doare plâns de fluturi,ești la fel ca primăvara,

 Dacă ploile amare strivesc frunza, te-ntomnezi, 

 Porți victoriile luptând, învingi ierni și nu cedezi.

 Ai talanți nenumărați, ești izvor de apă vie,

 Plămădită din a rănii dragostei împărăție,

 Un poem plin de candoare, o steluță nestemată,

 Ești femeie, nu uita, pururi binecuvântată!