SĂ NU MĂ UITI

        

       

 

 Să nu mă uiți chiar dacă cerul tace

 Și-n clopot gem prohoade de iubire,

 De-ar fi chiar luna-n zdrențe-a se preface

 Iubirea mea domnește-n nemurire.

 

 Să nu mă uiți chiar dacă marea plânge

 În valuri  dezbrăcate de tandrețe

 Și scoici întârziate dorm în alge

 Iar orele se numără-n regrete.

 

 Să nu mă uiți nicicând și niciodată,

 De-s gratii-n porți închise cu zăvor

 Și tace clipa,repetabilă ,brodată

 Între opreliști  toarse de fuior.

 

 Să nu mă uiți nici dacă trenul pleacă

 Din gara amintirii fără noi,

 Te vindecă  din nou de promoroacă

 I-ați  alt bilet cu semnul  un trifoi.

 

 Să nu mă uiți nicicând în rătăcirea

 Sau în magia vreunui negustor de vis,

 Ești  locatar pe veci cu amăgirea

 Și-ți irosești biletul spre abis.

 

 Să nu mă uiți în colb de nepăsare

 Un far de dor să-ți fie-al meu luceafăr,

 De-ai  fi-ngrijit  iubirea ca pe-o floare

 Mi-ai fi rămas în suflet candid nufăr!

.

ARȚARUL

 Mi-aș fi dorit să fiu un pom în floare

 Cu crengile-alungite înspre cer,

 Să gust din vânt dezmierd de alinare

 Sărut să fiu de pasăre-n eter.

 

 În crengi  îmbălsămate cu iubire

 Mi-aș face cuib din frunze de arțar

 Și raza chihlimbarelor din soare,

 Mi-ar încălzi iar sufletul hoinar.

 

 În trunchiul lui aș sta ca-ntr-o odaie

 Cu gândul meu în vise furișat,

 Și brune ramuri de mătase-n ploaie

 În leagăne m-ar ține-mbrațișat.

 

 Când vântul nemilos ar vrea să cearnă

 Trecutele iubiri din ochii mei,

 El clorofilă peste nori  s-aștearnă

 Să-nsenineze dansul  lor pe-alei.

 

 Cu șoaptele lui calde să m-alinte,

 Să uit de clipe frânte și de dor

 Și cu furtuni de zâmbet și veșminte

 Să mă îmbrace-n zbor nemuritor.

 

 Din nostalgii să facă bucurie,     

 Cu flori roșcate-n  taină să ne lege, 

 Iubirea să  îmi fie mărturie,

 Iar eu un biet arțar să fiu un rege!

 

ÎN VIS

 Gingașe petale de vișin

 Se scutură-n noaptea tăcerii

 Și umbre din timpul hain

 Răzbat prin dantela visării.

 

 La margini de ziduri înalte

 Ferestre închise se zbat,

 Doar gândul ucis se abate

 Din zboru-i stingher,exilat.

 

 Străină de-apus și de tine,

 Distanțe cu funii eu leg

 Și-n plâns frământat de suspine

 Doar îngeri din cer înțeleg.

 

 Un dangăt de clopot sălbatic

 Și-n noi amintiri ca un fum,

 Rătăcești la hotar de-ntuneric

 Frontiere-s cenușă și  scrum.

 

 Învins de uitări fără număr

 În colțuri de stele alergi,

 Sunt  vis  și-ți zâmbesc peste umăr

 Tu lacăt de mine dezlegi.

 

 Clipești printre gene de lacrimi,

 La maluri de gând sunt tot eu,

 Talisman de iubire și patimi

 Speranța e doar Dumnezeu! 

O MAGNOLIE

 

 Ți-am fost doar o magnolie  stelară, 

 Rătăcitoare printre ghețuri îndoliate,

 Iar tu un tren străin în tristă gară,

 Cu șine strâmbe și cadențe neritmate.

 

 Un pansament de rană sângerândă

 Și-o mantie-n petale cristaline,

 O salbă de iubire  și lavandă ,

 Și te-aș fi vrut troiță sfântă-n mine.

 

 În vapori se topește orice clipă,

 Spre line răsărituri  mă îndrept,

 Ai fost un vals stângaci dansat în pripă

 Și nici chiar umbra nu ți-o mai regret.

 

 Iar ușa înspre tine-i  zăvorâtă,

 Nimic din mine nu te mai așteaptă,

 Cohortele de îngeri plâng în ceată,

 Și duc în dric iubirea noastră moartă.

 

 Azi te privesc  absent  ,ești doar o boare,                 

 Ce cântă în neant  potrivnicie,

 Nimic din tine azi nu mă mai doare,

 Sunt o magnolie-n iubire pe vecie.

  

NEGUSTORUL DE VISE

 Dansăm în valsul nopții în pulbere de lună

 Cu rumeguș de vise ne spăla blânde ploi,

 Se frâng poeme-n suflet, cocori de primăvară,

 Un ochi de cer privește cu lacrimi la noi doi.

 

 În puncte cardinale ne mai cernim trecutul,

 O umbră dezlânată s-a rătăcit în gând,

 În peșteri de-ntuneric la braț cu nenorocul,

 Cuvinte -necuvinte le țesem sângerând.  

 

 Doar pas grăbit și veșnic, în inegale drumuri,

 Cadențe neritmate în mersul nostru-n doi,

 Eu flori de mirt albastru, un vis pictat de fluturi,

 Tu negustor de vise, iluzie-n splendori.

 

 Eu te pătrund cu flăcări de dragoste curată

 Și-ți beau nemărginirea din buze de hoinar,

 Robit de vise oarbe, mai arvunesc speranță,

 Mă irosesc în arderi de tine, pas fugar.

 

 Perdele de fantasme se spulberă în neguri,

 Ești negustor de vise, nomad nefericit,

 Eu te-aș fi vrut de-a pururi să-mi înflorești în muguri,   

 Ai doar un scump renume și-un suflet peticit!

 

 

 

  

PUNTEA DINTRE NOI

 Există doar o punte-ntre dorurile noastre,

 De o vei trece primul, nu voi mai fi tăcere

 Și nici în pribegire de lungi distanțe oarbe,

 Nu-ți va mai plânge versul în nopți de amăgire.

 

 De-o parte și de alta stăm despărțiți de poduri
 In nostalgii străine se zbuciumă-ntristări,

 Eu rătăcesc în noaptea care-mi  ridică ziduri,

 Tu n-ai curaj poteca s-o treci de frământări.

 

 In asteptări năuce un curcubeu ni-e visul

 Iar gândurile noptii, străjeri printre ecouri ,   

 Te strig cu deznădejde,  otravă mi-e suspinul,

 Vazhuhul îmi răspunde cu îngeri prin hublouri.

 

 Va trebui să frângem doar puntea depărtării,

 Ca să-nșelăm destinul  cu foc  să ne unească ,     

 De-mpotmolit  ni-e pasul  vom înălța iubirii 

 Ofrande de speranță  în rugă îngerească.

 

 Iar dacă-n astă viață hotarul nu-l vom trece,

 Vom colinda bezmetici cărările de-acum,

 Ne va-ngropa chiar visul lăsând o cicatrice,    

 Și-n moarte, cine știe, ne vom găsi pe drum.

 

 

 .

 

  

DORINȚE

Atinge-mă cu floarea iubirii inocente

Și soarbe-mi dorul tainic din buzele fierbinți,

Golește-mă de mine și stinge-mă de sete,

Mai toarnă-mi jar în suflet în zori de juraminți!

Adună-mă din zarea în care-s spulberată,

Iar ochii mi-i pictează cu zâmbete de flori,

Mă umple iar cu vise sublime de-altădată

Alungă-mi orice teamă de lacrimă și nori!

Privește-mă cu-albastrul zăpezilor tăcute

Alintă-mă-n frunzișul miresmei de arțar,

Trezește-mă din somnul uitării neștiute

Și cântă-mă-n surdina doritului tău har!

Cuprinde-mă cu trupul pasiunii flămânzite,

Umbrește-mă cu gene și-aprinde-mi felinar,

Săruta-mă cu stele de foc nemărginite

Și spală-mă-n fantasme de pescăruș hoinar!

Adună-mă în veacuri de nesfârșite vise,

Înalță-mă în rugă de dor neprihănit,

Păstrează-mă în tine și-n așteptări promise,

Dedică-mă în toate, să-ți fiu eu infinit!

MI-E TARE DOR

 Când noaptea își trimite solia ei de stele

 Și luna iar clipește din genele-i de foc,

 Te furișezi în taină în gândurile mele

 Și-n tâmpla amintirii revii ca într-un joc.

 Dac-ai putea-nțelege ce-adânc îmi e pustiul

 Și cum strivesc  în mine tot ce tu nu mi-ai fost,

 N-ai zăbovi-n răscruce, n-ai sfredeli-n adâncul

 Fărâmei  de iubire, ce i-am plătit doar cost.

 Te-ai cuibărit în suflet, mi-e tare dor de tine

 Și-aș despica și cerul să pot să te alung,

 Dar locuiești în mine, sfidezi  chiar și destine

 Întârzii-n visul nopții, mă arzi pe jar și rug.

 Înlacrimat e cerul, iubirea-ti aparține!
 Ce-ai rătacit in mine? Un vis deja cernut.  

 De nu-mi auzi chemarea în clopot de suspine,

 Te zămislesc din nuferi, din lacrimi și din lut.     

ÎNSTRĂINAREA

 Azi se perindă-n mine înstrăinarea noastră

 Doar vise nezidite în suflet se preling,

 O stea din constelații  îmi plânge la fereastră,

 În rănile uitării speranțele se sting.

  

 În inimă fântâna de dor mă răscolește,   

 Iluzia-i spulberată și-mprastiată-n vânt,

 Topită-i orice vină din floarea ce-amăgește  

 E șters chiar și sărutul pe buzele de-argint.

  

 Mai spăla-mă-n iubirea suspinului ce-l porți,

 Sau stinge-mă în lacrimi de crini imaculați,

 Alungă nenorocul în tainicele sorți,

 Și umple golul serii cu iriși însetați!

  

 Eliberează-mi gândul de tot ce tu îmi ești

 Sau du-mă-ntr-o cetate de fluturi fără nume,

 Un așternut de clipe brodează-le-n povești,

 Dezbrăca-mă de tine și spulberă-mă-n lume!

 Un cosmos al uitării e tot ce îmi doresc,        

 Sirene de iubire le vreau scăldate-n mare,

 O torță de-ntristare mai ard în arăbesc,    

 Înalt o rugă sfântă în stea de vindecare.

  

 Nu rătăci în mine, mă vreau descătușată

 Și gânduri interzise în zori le-nmormântez,

 În ploaie de camelii aș vrea să fiu spălată,

 M-ascund în perla nopții, nu vreau să mai visez.

  

 Corola de uitare să-mi stingă amintirea,

 Când se îngână luna cu mori de vise moarte,  

 Pășește în tăcere să nu-mi trezești iubirea    

 O dinastie-ntreagă de ceață ne desparte.    

  

ÎN RĂSĂRIT

 Ne amăgesc adesea nedescifrate vise

 Și întrebări timide își caută răspuns,

 Mai scotocim în suflet iubiri cândva aprinse,                         

 Dar în oglinda serii doar pas mărunt și nins.

 

 Baladele iubirii ne mai colindă-n gând,

 Noi ne prefacem vară când iarnă e în noi,

 Am răstignit dorințe, stigmate-n zbor vibrând,

 Doar când privim în stele de mână părem doi.                          

 

 Te-am vrut a fi un rege în sufletu-mi regat,

 Dar sufletul îmi spune că nu te mai cunoaște,

 Ești prizonierul clipei, ai zborul frânt, legat,

 Îți împrumut  iubire, din crini să poți renaște. 

 

 Mă  minți că nu ai doruri, dar plângi în pleoapa serii,
 O lacrimă-n cascadă suspină in șuvoi,

 Distanțe paralele te șterg din coapsa vremii,

 Nu rătăci zadarnic  în cete de strigoi!

 

 Eu nu te-ntreb de mâine sau poate niciodată,

 Ai să revii în dorul ce astăzi te-a învins,

 Rămâi o inserare și în nisip te-ngroapă,

 În răsărit voi arde tămâie de foc stins.

RETORICĂ IUBIRE

 

 Te-am zămislit din pulberi de stea și resemnare,

 Din vise nevisate țesute din dorință,  
 Ai fost o pribegire, iluzie-n splendoare,

 O crinolină albă în zbor de neputință.

 

 Te-am scris doar cu penița de-argint a amintirii  

 Pe file aurite, magnolie din trecut,  

 Ți-am deslușit solstițiul timid al regăsirii,

 În care eu naivă cu dor te-aș mai fi vrut.

 

 Te-am sărutat cu vara miresmei de-altădată,

 O scurtă agonie de fluture-ntristat    

 Și ți-am cules iubirea din restriștea polară,

 În care tu în ghețuri zăceai  încorsetat.  

 

 Am navigat pe ape albastre fără maluri,

 Într-o gondolă plină de zbucium și păcat,

 Eu am rămas străină îngândurată-n valuri,

 Tu-n alt talaz de vise banale-ai ancorat.

 

 Retorică iubire în tainică poveste,

 Ce-a mai rămas din toate câte puteau a fi?

 Cocorii-ți cresc absența și-ți dau acum de veste,

 Că voi pleca-n luceferi când tu nici nu vei știi. 

  

 

 

 

  

TE ÎNTREB

 În taina regăsită de amintiri duioase

 Eu am pictat iubirea în lacrimă de crin,     

 Am vrut să-ți fiu un înger cu aripi de mătase, 

 Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

 

 Pe cerul  vieții tale am scris cu ametiste,  

 În  flori de nuferi  tandri  te-am alintat puțin,

 Ți-am sărutat tristețea din genele albastre,

 Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

 

 În  plin deșert de suflet  am fost ca o fântână,

 Cu  râuri de iubire ți-am șters  amar, suspin, 

 Din vise nenuntite  am croșetat cunună

 Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

 

 Din mugurii tristeții ce i-am cules din suflet

 Eu am gravat safire pe-a cerului destin,

 Regrete  dezlânate  le-am prefăcut în  zâmbet,

 Te-ntreb cu nostalgie, a fost sau nu divin?

 

 Dar blestemat hazardul te-a spulberat în vânturi

 Și-acum în iarna vieții din nou ești peregrin,

 Ai rătăcit iubirea la margine de gânduri,

 Te-ntreb azi cu tristețe, mai poate fi divin?

 

 Tu taci precum o scoică ascunsă în nisipuri,

 Eu vise ne-mplinite în  lacrimi împletesc,

 Mă cauți în ciob de vreme, ești  mistuit de doruri,

 Azi mă prefac că nu știu și nici nu-mi amintesc!