STRÂNG COMORI

 Într-un sat uitat de lume peste deal, în aluniș, 

 Merg ținându-se de mână-n pas agale prin frunziș

 Doi copii trimiși de mamă la bunica lor bolnavă,

 Gârbovită de ani mulți, zâmbet trist, la trup firavă.

 

 Băiețelul șugubăț, guraliv cât roata morii,

 Pus pe șotii, ghidușii, treaz de cum mijit-au zorii,

 Încântat de basm cu zâne, prinți, căluți înaripați,

 Zmei, luceferi, cosânzene și castele cu-mpărați,

 

 Se visează Aladin, mag sau rege-ntr-o cetate.

 Timpul, să se scurgă iute, fată-ncearcă a-i abate 

 Gândul de la drumul lung, prăfuit și plicticos,

 Inventând povești  haioase, știind cât e de năzuros.

 

 Obosit, nerăbdător și trăgând-o de fustiță, 

 Cu ochi mari și rugători, cu mânuța prin cosiță,

 Doritor să-l ia în brațe, alintat și șmecheros, 

 Un pupic scurt pe bărbiță îi dă-n fugă prietenos.

 

 Și în timp ce-l urcă-n cârcă un localnic de prin sat,

 Fiindu-i milă de fetiță, curios a întrebat:  

 Nu ți-e greu să duci povara asta grea în al tău spate?

 Nu-i povară suflet drag, îl iubesc, îmi este frate!  

 

 Nu socot că este greu, fac ce pot cu bucurie,

 Sar mereu în ajutor dovedind mărinimie,

 Dăruiesc din al meu suflet mici smaralde de iubire,

 Strâng comori în temple sfinte pe altar de nemurire!  

SUB ARC DE CLIPE MUTE

 De toamna-ți este fadă și se încruntă norii

 Prin ploaie de perdele cu ochi cețoși de sare, 

 Suspinele bat toaca inlăcrimându-ți zorii

 Și dorul sângerează în beznă de-așteptare,

 

 Sub arc de clipe mute să-ngenunchezi tăcut,

 Scrisori când răsfoiești, schițând un zâmbet trist,

 Zăvor să pui pe suflet și ultimul sărut

 Îngroapă-l în cenușă, nu-ți sunt și nu exist!

 

 Îți plec din vis tiptil așa cum am venit, 

 Miresme n-au să-ți lase nici macii stacojii,

 De fluturi se vor zbate în gândul ostenit

 Strivește-i sau alungă-i, eu nu voi reveni!

 

 De umbre fără vină vor adia din mine, 

 Învață să le-ngheți în iernile tăcerii! 

 Ce sens ar mai avea să ațipească-n în tine? 

 Crini de-amintiri îneacă-i în apele uitării!

 

 De-n agonii lăstunii, cu glas sfâșietor 

 Te vor striga prin maci cu dor necontenit,

 Le iartă rătăcirea și zbor întâmplător,
 Sunt amăgiri, iluzii și resturi din sfârșit.  

                       

AȚIPEȘTE ȘI UITĂ

 Ca un veșnic blestem repetat obsesiv

 Scris în cartea cu sorți de un mag posesiv,

 Ne iubim cenzurat și-n duel de tăceri

 Punem lacăt pe cer, facem pact cu poveri.

 
 Îți pretind să m-alungi, să mă ștergi cu uitări,

 Returnez ce mi-ai fost, fals portet de visări,

 Nu renunți și timbrezi un sărut cu pelin

 Pe bilet pătimaș scris cu lacrimi de spin.

 

 Apoi urci pe a treptelor gânduri tiptil

 Cu o șoaptă de lună, postum, inutil,

 Te prefaci c-ai uitat puțin din nimic

 Răscolind amintiri cu fir alb de finic.

 

 Adrese-am să schimb zi de zi până când, 

 N-ai să poți să trimiți pendule de gând,

 Să îmi bată la porți zăvorâte cu flori,

 Voluntar șterg cărări cu potop de ninsori.

 

 Arome de ceață din cupele sparte

 Zadarnic te-mbată în zile deșarte.

 Am să-ngheț anotimpul, te vreau exilat

 Pe un munte de sare, ce n-a existat.

 De-ți pare nedrept, nefiresc sau ciudat

 Și oftezi între clipe, de dor vinovat,

 Sau frunza de-ți plânge în toamna rănită

 În palme de stele-ațipește și uită. 

RĂVAȘ DE TOAMNĂ

 S-a-mbrăcat în frac pădurea cu frunziș de chihlimbar,

 Fluturi rătăciți prin ramuri o gătesc cu papioane,

 Iar pe creste munții poartă un joben de porumbar,

 Licurici ghiduși fardează grânele cu lampioane.

 

 Greieri tandri ne răsfață cu refrene desuete,

 Nucii aplecați de umeri încărcați de rod bogat

 Ne alintă-n reverențe jertfind frunzele cochete,

 Așternând covor de vise peste câmpul brun roșcat.

 

 Rândunele ne descântă cu penaj de acuarelă 

 Desenând pe tâmple gânduri cu trifoi de patru foi,

 În aromă de gutuie sub a timpului umbrelă

 Te sărut cu toată vara strânsă-n vise de-amândoi.

 

 În a sufletului vatră nicio umbră nu adie, 

 Autografe-ți las sub gene cu absint de păpădii,

 Ți-am trimis postașii toamnei cu răvaș de bucurie, 
 Bem din cupe ceai de stele în calești de reverii! 

.

SCLAVII ILUZIILOR

  

 Atâția maci jertfit-au pe-al grânelor altare  

 Petale-nsângerate în căutări confuze,

 Timbrând cu lacrimi mute, scrisori de dor amare, 

 Punând sărut cu patimi pe-al sufletului buze,

 

 Desăvârșind iubirea nescriselor solstiții,

 Plătind tribut pe vise și anotimp obscur,

 Dorințe-au pastelat cu faguri de emoții,

 Cernute fără milă de-al brumei toamnei ciur.

 

 Asemeni lor și noi în turnuri încuiate,    

 Crucificăm iubirea pe muchii insipide,

 Cu trupul biciuit de doruri disperate,

 Cerșim o amnistie minutelor perfide.

 

 Fac greve nesfârșite toții demonii constrânși,

 Iar îngerii plătesc constant al vamei cost,

 În grote ne ascundem neputincioși, învinși,

 Sclavi veșnicei iluzii sub măști de gând anost.

  

 Acarii se amuză schimbând macazul, trenul, 

 Noi cumpărăm bilete pentru iubiri trucate,

 Pe viață corigenți, ne-nchipuim edenul

 Și-apunem în vagoane cu inimi sfârtecate.

MĂ MUT PE-UN CURCUBEU

 Îți poposesc discret din când în când în minte,

 Cu-apusuri nepereche și cu-n surâs formal,

 Încerci să-nnozi absențe, nimicuri din cuvinte,

 Pe care fără noimă ți le-am rostit banal.

 

 Mi-ai fost cândva dorință, aripă a visării,

 Azi toaca ruginită anunță nepăsare,

 Cu îngerii închin pocalele uitării,

 Semnez indiferență pe ultima scrisoare.

 

 De-ar fi să te compun dintr-un fior frenetic

 Ar trebui himere să le dezbrac de fum,

 Să-nviorez culori din anotimp anemic

 Și-umbroase amintiri să le dezgrop din scrum.

 

 Ne vom vedea cândva pe-o stradă la-ntâmplare,

 Vei scrie lungi răvașe, dar fără conținut,

 Tăceri anesteziate îți vor părea bizare

 Și-un clopot tânguit va amuți în lut.

 

 Sunt gânduri amorțite venite în convoi,

 Rotite-n cercuri strâmte c-o ultimă suflare,

 Sub pelerina nopții, în rugăciuni de ploi,      

 Albi fluturi clandestini te cern cu nepăsare.

 

 Ți-am încuiat portița, nicicând n-ai să-mi lipsești,

 Ia-ți umbra-nchipuirii și tolba cu suspine,

 Renunță la iluzii, nu vreau să mă iubești,

 Mă mut pe-un curcubeu de vise, fără tine!

 

PRIMĂVARĂ-N TOAMNĂ

 Vin toamnele iubire, în dans de menuet,

 Cu lacrimi de crăițe, parfum de crizanteme,

 Frunziș de acuarele pe cerul violet 

 Perechi de rândunele pictează-n zbor, poeme,

 

 De-aducere aminte din veri care destramă

 Vrăjita simfonie a macilor plăpânzi.

 Îți locuiesc în suflet, iar dorul meu te cheamă

 Cu fluturi inocenți de dragoste flămânzi.

 

 Cât de naivă-i toamna, cu ploi  ar vrea să spele

 Și pulbere de lună iubirea de blesteme.

 Cum ar putea ea oare, căci dorurile mele 

 Le-au zăvorât ursite cu lacăte de vreme. 

 

 Nu simți melancolia clipitelor ce-aleargă, 

 Cum zile-ntregi și nopți se termină cu tine?   

 Blânzi greieri se îndură o lacrimă să-mi șteargă

 Cântând pe geana ierbii cu-arcușul de suspine. 

 

 Și te trăiesc bolnavă cu sufletul pe jar,

 Arzând dorințe vii în sfeșnice de taină, 

 Egretele sărută un anotimp fugar,

 Tu-mi vei rămâne-un mac de primăvară-n toamnă.

TE-NTREABĂ!

 De ai cumva dileme, răspunde-ți la-ntrebare:

 Ce-ai adunat  pe cale și cât ai risipit?

 Câte iluzii-ai strâns în strâmte buzunare 

 Și cât pentru dreptate și dragoste-ai jertfit?

 

 Câte-nrobite vise le-ai dezlegat prin lacrimi

 Și câte lupte-nfrânte din temeri te-au ucis,

 Cât ai vâslit prin mări de-nvolburate patimi,

 Cât te-ai ascuns de tine ca un fugar proscris?

 

 Câți munți de-ngrijorare-ai trecut fără cârtire,

 Când pentr-o clipă viața părea că te-a învins,

 Câți fluturi ai salvat din gheare de-amăgire,

 Și-n bezna câtor inimi credința ai aprins? 

 

 Câți maci ai semănat prin miriști și hârtoape

 Și câte flori sfințite în suflet ai plivit,        

 Când părăsit de semeni ce îi credeai aproape,

 Indiferenți, cu toții, pe rând te-au părăsit ? 

 

 Cum ai răspuns ocării, cu ură sau iubire?

 Celui sărac și singur cât din ce-aveai i-ai dat?

 Ce-nseamnă pentru tine deplina fericire,

 Iubind, să dăruiești sau te-ai dorit bogat? 

 

 Doar tu cunoști răspunsul, ești  singurul ce știe

 Povestea s-o-ntregească despre ce-ai fost, ce ești,

 Iubește,-nvinge-ți eul, fii plin de omenie,   

 Cu mir celest atinge-i pe cei ce-i întâlnești! 

DESTIN

 Se-nchină timpul în clepsidre și orele se-ngână lin,

 Sub zodii  cu parfum de cedru destine scriem, ne iubim,

 Un nai răsfață cuib de cuci în tonuri calde de alin,

 Cu fir de borangic brodăm calești de dor, visând sublim.

 

 Iubim fugar, trăim banal și ne-amăgim că suntem vii,

 Apoi mințim convingător, chirii plătind pe propriul vis.

 Proscriși în zbateri, hăituiți, abandonăm în nopți târzii,

 Înnegurați de ne-ntâmplări, justificând c-aș-a fost scris.

 

 Însingurați și bântuiți de utopii țesute-n gând,

 Bolnavi de dor, ne-mpotrivim, arzând nebun și vinovat.

 Frânturi de zbor împrumutăm, blânzi îngeri invocăm pe rând

 Și sărăciți de inc-o zi cerșim naiv și repetat

 

 Iertare vieții, că n-am știut trăi profund și-adevărat.

 Nescrise file răsfoim, ce-n vechi albume nu s-au vrut,

 În timp ce clipe se-mbulzesc în carusel predestinat.

 În acolade punem vieți, zâmbim umil, ades durut

 

 Și-n prelungite așteptări căutăm reper pe drum pierdut.

 De strajă visele-au rămas, mult mai fidele decât noi, 

 Nu ne-au trădat, drept mărturii, speranțe-au conturat tăcut

 Și-o lacrimă la porți cerești au plâns umil sub crug de ploi.

 

 Nici prea-ndrăzneți, dar nici blazați, când orologiul liniștit

 Minutele și le deșiră, cu suflet dornic, vlăguit,

 Orbecăim pictând postum un curcubeu în răsărit 

 Și prin vitralii de smarald rememorăm tot ce-am trăit. 

IUBIRE ÎNDOLIATĂ

 De ce te-ascunzi mereu în nopți de necuvinte

 Călcând în vechi hârtoape de-nsingurate ciute,

 Te-neci în ploi amare, uitând de cele sfinte

 Și inimii-i zidești altar din lacrimi mute? 

 

 Știu că s-a rupt șiragul cu vise nenuntite, 

 Iar pentru tine mâine este același ieri,

 Că zei păgâni au frânt al zorilor ursite,

 Și-au anulat povestea doritei primăveri.

 

 Alergi fără de noimă prin stepe de-ntuneric,

 Deși sobor de îngeri la poarta ta veghează,

 Te-nstrăinezi de viață și sub blestem himeric,

 Golgote de neliniști iubirea-ți îndoliază.   

 

 Cohorte de neșanse te urmăresc perfide,

 Iar ochii înspre cer prea rar îi mai ridici,

 Îți pare că-i târziu, dar poți oricând decide

 Să treci de purgatoriu la far de licurici.

 

 Incinerează dorul, secundele mințite,

 Nu te-amăgi cu vise ce nu-ți mai aparțin,

 Sărut ce-a fost vândut pe searbede ispite,

 Sub lespezi de uitare îngroapă-l și senin,

 

 Înalță psalmi iubirii ca și când n-ai pierdut 

 Caleașca fericirii pe rute deșănțate,

 Cu muguri de iertare descânt-alt început,   

 Fără s-arunci vreo vină pe oarba nedreptate.

 

 De îngerii luminii îi vei ține-aproape,
 Fântâna deznădejdii seca-va peste noapte! 

CÂT COSTĂ UN MIRACOL?

 Într-un sat îndepărtat fără porți, fără  hotare, 

 Unde stelele se sting doar în vise fără soare,

 O năstrușnică fetiță, cu gurița ca de fragi,

 Firavă, cu ochi zglobii, gând și suflet la cei dragi

 

 Și-a adus deodat-aminte că în dulăpiorul ei 

 În trăistuța colorată are strânși niscaiva lei.

 A tot numărat bănuții, dar aceeași socoteală

 I-a ieșit la adunare. Na și ce mare scofală? 

 

 S-a-mbrăcat în mare grabă și prin nișa din portiță 

 A fugit tiptil, pe-ascuns, înspre fosta grădiniță.

 Era drumul ce ducea la aceeași farmacie 

 Unde mama cumpăra zilnic câte-o doctorie.

 

 A intrat vârtej pe ușă așteptând preț de o clipă,

 Dar văzând că farmacistul o privește doar în pripă,

 A golit agoniseala lângă casa de marcat 

 Și cu vocea răgușită temătoare-a întrebat:

 
 Văd c-aveți atâtea prafuri și sticluțe mii și mii

 Vreau să cumpăr un miracol, se găsește-n farmacii?

 Am un frate bolnăvior despre care tata spune

 Că se poate vindeca printr-o magică minune.

 

 Cu-n surâs aproape stins pe sub ochelarii groși

 Farmacistul a privit țintă-n ochii ei sticloși. 

 Amuzat de întrebare, i-a răspuns cam plictisit:

 Noi miracole nu vindem, nu e locul potrivit!

 

 Dar fetiței, fâstâcită, întristată de răspuns,

 De emoții-nțelegând că bănuții nu-s deajuns,

 Pe-obrăjorii rozalii două lacrimi mari de rouă

 I s-au scurs fără de voie, pe mânuțele-amândouă.

 

 Suspinând, printre sughițuri i-a promis să mai adune

 Câți bănuți vor trebui, dar să-i vândă o minune.

 Timp în care ea vorbea , un domn fin, înalt, frumos

 S-a apropiat încet și cu glasul blând, duios

 

 A-ntrebat aproape-n șoaptă care-i suma ce o are?

 Zece lei și cinci bănuți, fu răspunsul la-ntrebare.

 Tata n-are bani destui, iar eu vreau să îl ajut

 Frățiorul să îmi vindec, îi dau eu, fără-mprumut.

 

 Ce-ntâmplare, zise domnul cu un aer serios,

 Cât ai tu e suficient pentru-n gest așa frumos!

 Vreau acum să ne grăbim, pe părinți să-i întâlnesc,

 Să-ți cunosc și frățiorul, poate pot să-nfăptuiesc

 

 Un miracol pentru el. Uite, am uitat să-ți zic,

 Că sunt medic, sunt și tată și că mă pricep un pic

 La copii și operații, pastiluțe și minuni,

 Mici dorințe-ndeplinesc și mă țin de promisiuni.

 

 Om cu suflet inimos, doctorul l-a operat, 

 Gratuit se înțelege, iar cel mic s-a vindecat.

 Povestind după o vreme de necazul ce-au avut

 Mama s-a cam tulburat și cu suflet abătut, 

 

 Copleșită de-ntâmplare ceva și-a dorit să știe,

 Cât să fi costat minunea? Mult, puțin, o avuție?

 Îmbrăcându-și  păpușica i-a răspuns a ei fetiță:

 Zece lei și cinci bănuți și-o fărâmă de credință. 

ȘOAPTA UNEI VECHI ISPITE

 Floarea-soarelui zâmbește printre spicele de grâu,

 Soarele-și alintă chipul pe oglinzile de râu,

 Evantai de aripi albe își desfac în arc de cercuri

 Pescăruși fără de număr, brăzdând cerul cu-arabescuri. 

 

 Stau sub clopotul amiezii ostenite-n veac nebun 

 Antagonice dorințe refugiate-n vis postum  

 Și-n ostrov de gânduri dense trec gondolele cu fluturi, 

 Umbre urcă treapta zilei amintind de începuturi.

 

 De prin veri, de nicăieri joc abandonat mă cheamă,  

 Când o candelă aprind licurici neluați în seamă. 

 Șoapta unei vechi  ispite se strecoară jucăușă

 Cu magia unui dor printr-o-ntredeschisa ușă.

 

 Se așterne liniștită ațipind în cuib de suflet,

 Se preface abătută, gânditoare la ce cuget,  

 Dar din când în când oftează, în tăcere, vinovată,

 Amintindu-și c-a intrat pe furiș, fără să bată.

 

 Nu-mi lipsește! Ce-ar putea face ea în viața mea?  

 Cu un recviem posac o petrec, nu-i cum vrea ea!

 Sensurilor fără sens le voi solfegia prohoduri,

 Rătăcită-n amnezie, frâng banale dezacorduri

 

 Și în frac de vis celest mă îmbrac a căta oară,   

 Căci arcușul altui dor se răsfață pe vioară.

 Insolente amăgiri se-mbulzesc a mă striga,

 Creionez, sfințind penelul, maci albaștri. De-ar pleca…