POVESTE DIN FEREASTRA INIMII

"Un prieten adevărat este acela care sosește în timp ce ceilalți dispar"  

 Într-un burg pestriț și vesel, pe o stradă oarecare

 Un copil trecea zâmbind pe-o alee, la-ntâmplare 

 Și rotind privirea-n zare cum o fac copii-ades

 La gheretă, în vitrină, un afiș de interes:

 

 Vând căței cu ochi zglobii și cu părul cârlionțat,  

 Jucăuși, plin de iubire, cu boticul brun roșcat.  

 Curios nevoie mare, doritor de-un prieten drag,

 Rușinos, zâmbind timid s-a oprit puțin în prag

 

 Și cu vocea mai domoală l-a-ntrebat pe vânzător:

 Care-i costul, cum sunt câinii, dac-a fost vreun doritor.

 La auzul celor doi, cinci căței au dat năvală,

 Făcând tumbe, alergând, foarte-atenți la cleveteală.

 

 Unul singur, mai sfios, necăjit, blăniță sură,

 Rezemând codița mică pe sandala gri de zgură

 L-a privit cu îndoială pe băiatul curios,

 Cu ochi triști, năsuc rozat, vrând să pară bucuros,  

 

 Dar și-a coborât privirea și lătrând aproape stins,

 Niciun gest n-a mai schițat, se știa demult învins.

 Vânzătorul negustor prezentându-i ca pe-o marfă 

 I-a lăudat pe fiecare, omițând să fac-o gafă.

 

 Observându-i ochii blânzi, fără licăr, bucurie,

 L-a-ntrebat pe comerciant, respectuos, cu modestie

 Dacă poate cumpăra cățelușul întristat

 Fiindcă-i este tare drag, este ceea ce-a visat.

 

 Fâstâcit peste măsură a-ncercat să-l lămurească:

 Cățelușul este șchiop, nu prea vrea nici să zâmbească,

 Nici s-alerge, să se joace, stă mereu și meditează,

 Nu mănâncă, nici nu latră, toată ziua dormitează,

 

 I s-a rupt cândva lăbuța, va fi șchiop întreaga viață.

 Ce-ai putea să faci cu el? Este fără de speranță.

 Copilașul a tăcut și din buzunarul mic

 A scos banii șifonați, strânși cu trudă, într-un plic.

 

 Văzând omul că nu poate să-l convingă  nicidecum

 I-a propus să-i dea cățelul chiar și gratis, fiecum.

 Dar un gând îl frământa și nu-nțelegea defel

 Ce-ar putea face băiatul cu un cățeluș ca el?

 

 Isteț foc, fără s-aștepte vreo-ntrebare de la domn,

 Ridicându-și pantalonii i-a spus simplu: eu sunt om!

 Am și eu un picioruș, care e din lemn, vezi bine,

 Dar am suflet și mă doare, ce-aș putea să-ți spun? În fine.

 

 Îți dau banii, iau cățelul, este tot ce îmi doresc,

 Nu-l vreau gratis, este prețul care pot să îl plătesc

 Pentru cel mai drag prieten, ce vreodată l-am visat,

 Este darul cel mai scump, îl iubesc cu-adevărat.

 

 Eu nu pot nici să alerg, nici să zburd ca alți copii,

 Singur sunt de-atâtea ori, nu am multe jucării,

 Am ales acest cățel fiindcă seamănă cu mine,

 Șterge-ți lacrima degrabă și învață să faci bine!  

UNUI OPORTUNIST

        Înfumurarea este goana după onoruri câștigate de pe urma unor lucruri meschine. Theofrast

 Ți-e sufletul prea mic pe toți să ne încapă,

 Îți șchiopătează pasul, mergând spre nicăieri,

 Controversate umbre din tine se adapă,

 Te-ncing aplauze oarbe, ce-n mod ardent le ceri.

 

 Te-a sărăcit orgoliul și ești negat de rai,

 Ești jude pentru cei ce nu-ți aprobă fapta,  

 Schimbi măști nenumărate, te erijezi în crai,

 Pui etichete false urcând încă o treaptă.   

 

 Nu-i nimeni să te-ntreacă, lovești la întâmplare,

 Ți-e viața în derivă și joci un rol dual,

 Încețoșat de faimă, ’nalțăt de adulare,

 Oportunist în toate, creezi un ideal.

 

 Dar n-ai să fii în stare nicicând și niciodată

 Să tragi la nesfârșit din sfori de marionetă,

 Ai ridicat trufia la rang de mare artă,           

 Când va veni scadența, ea fi-va demascată.

 

 Te vinzi precum o marfă prin viclenii perene

 Stârnind emoții false prin clipe de moment,

 În mintea ta ești mare, visezi statui eterne,

 Ești doar o făcătură creată de prezent.

 

 Când repudiat de semeni și sărăcit de vise

 Toți spectatorii piesei vor râde sec, hilar,

 Îți vei dori să fugi de condamnări proscrise,

 Iar lacrimi fără număr vor curge în zadar.

 

 Reper să-ți fie cinstea, smerenia o lege 

 Căci orice faptă faci, ea are consecință.

 Cine-ar putea vreodată, povara să-ți dezlege?

 Vei fi strivit de vină și-amară suferință.

 

 Nu fă din viață circ, ia-ți haina omeniei,

 Fii drept, onest,curat, de rele te căiește!

 Pe cel ce se smerește, strivind culpa mândriei,

 Chiar Cel ce i-a dat viață cu dragoste-l primește.

  

TE VOI LASĂ SĂ CREZI

 Cu rouă de argint brodează magii vise,

 Iar stelele împart explozii de culoare,  

 Luceferi despletesc dorințe interzise, 

 Colibrii jucăuși trec vămi de așteptare.

 

 Am dezlegat cu-albastru vâltoarea depărtării 

 Și în cuibarul clipei am adunat speranțe,

 O salbă de lumină a-nveselit cocorii

 Desferecând minute de-absurde disonanțe.

 

 Pătrar de lună albă din lacrimi mari de perle

 A construit podețuri și punți de rai promis,

 Să poți călători în care de mărgele,

 Iubind fără opreliști ce doar în vis ți-e scris.

 

 Grăbit se-ntorc serafii, cu aripi bat în glastră,

 Pe-o hartă creponată punctează zboruri pare,

 Se-nchină, lasă-n grabă oracol la fereastră, 

 În sfeșnic delirează secunde pe altare.

 

 Au anulat restanțe pe vis și resemnări,

 Timbrând cu armonie consensuri relative,

 Peste-nsetări și arderi, fugare inserări,

 Au picurat lavandă și doruri din misive.

 

 Gondole cu iluzii au amăgit destine 

 La țărmul unei nopți cu false amintiri,

 De-ți  vei aduce-aminte din când în când de mine,

 Te voi lăsa să crezi că-n mine mai respiri.

  

ÎȚI LAS ZĂLOG UN MAC

 Te regăsesc ades în necuvântul serii,

 În zâmbete de nuferi ce se-oglindesc pe lac, 

 Vâltorile de gânduri din portul nerăbdării

 Ți le trimit prin fluturi ce-n zboruri  își desfac

 

 Mov aripi de saten să-ți mângâie durerea,

 Cu praf  de acuarelă pe buze să-ți picteze,

 O lacrimă de-alean să-ți tulbure privirea, 

 Cu flori turcoaz de stele un vis să-ți contureze.

 

 În adieri de șoapte poți desluși chemări,

 Minute-mpotmolite de timp pietrificat,        

 Un înger adormit în cuib de neuitări

 Și-un suflet ce în taină cu dor l-ai sigilat. 

 

 Am să te-ating o clipă cât minte să mă ții,

 Voi fi un amănunt în zodie de vânt,

 Dar visul este vis.N-am cum să vin, să-mi fii,

 Zălog îți las un mac în fiece cuvânt!

 

 Păstrează-l în albumul cu amintiri perene,

 Iar dacă-n stoluri gânduri vor amuți de ploi,

 Uitări să-ți lege ochii cu flori de sânzâiene,

 Ne-om regăsi în raiul visat de amândoi.

 

 Refugiu să găsești sub cruci de rugăciune,

 Alin să-ți fie fluturi cu trupuri de brocart,

 Sub pleoape să porți îngeri, tăcerile-ți vor spune:
 Pahar de vis și cer cu tine-am să-l împart!  

                   
 
               .  

   

               

REFREN ÎMPĂTIMIT

 Ursit pe veșnicie? Captivă? Nici nu știu!

 Mă tulbură adâncul în care-mi locuiești,

 Iubesc dumnezeiește! Mi-e cerul azuriu,

 Mă saracești de lacrimi, când uiți să îmi zâmbești.

 

 În zbateri pescărușii de dor au ostenit,

 Dar îngeri de mătase le vor nunti lumină.

 De-ți sunt, de mi-ai rămas refren împătimit,

 Iubirea n-o va cerne nici veacul ce-o să vină.

 

 Visez prin ochii tăi la timpuri ce-au trecut,

 Sărutul meu alintă suspin de ne-ntâmplare,

 În nopți cu stele mute din dorul nost’ durut

 Plătim impozit zilnic pe-abis de resemnare.

 

 De norii își strecoară stihiile de sare

 Și umbre colorează  zenitul dintre noi,

 De ei nu-ți fie teamă, un lied de alinare,

 Iubirii voi jertfi, cântând pentru-amândoi!

 

 Răniți ne despărțim și ne-mpăcam naiv,

 Ne-ncercănăm voit și-aprindem felinare,

 Sub cruce de regrete, iubim definitiv,

 Iertând nevinovate vâltori de-nlăcrimare.

 

 Ne alungăm stângaci, apoi ne regăsim,

 Însângerați de-o boală ce n-are vindecare,    

 Purtăm poveri bizare. E-o vină că iubim?

 Desăvârșit blestem de dor și disperare.

  

SĂ FI ȘTIUT DOAR MACII?

 Te-aș mai păstra un veac, de tine te-aș ascunde, 

 În fresca unui vis cu grație te-aș picta,

 Când  surdelor chemări  eu n-am să-ți pot răspunde,

 În câte-un gând firav în taină să-ți pot sta.

 

 De noaptea-ți va părea mai lungă decât viața 

 Și-n țipăt de regrete nu vei găsi răspuns, 

 Nevinovate lacrimi vor rătăci pe față,

 Îndepărtări absurde vor fi de nepătruns,

 

 Tristețea va brăzda abisuri disperate,

 Cocori desperecheați vor ațipi în stoluri,

 De mână, stele blânde, de cer desferecate,

 În cercuri mari de foc  îți vor zâmbi la poluri.

 

 Speranța de-ți va plânge din ce în ce mai stinsă 

 Și-ncercănate clipe vor amurgi în glastre,

 În sfeșnic, floare albă, îți voi lasă aprinsă,

 Să-ți lumineze pleoapa tăcerilor sihastre.

 

 Nu-nsângera iubirea cu spini fără de rost,

 Și iartă visu-n care naivi noi am crezut!

 Să fi știut doar macii cât mult, puțin ți-am fost?

 Sfârșitul să ne fie un tainic început? 

ANOTIMP CU PLOI DE MACI

 Unde să merg, unde să vii când doar iluzii ne suntem,    

 Surâs crispat pe chip durut, strivit de dor ca de-un blestem,

 Pași neritmați, vis de-mprumut , nori de-ndoială în priviri,

 Calești de freamăt, zbor tăcut în răsărit de-nchipuiri.

 

 Poveste pusă-n acoladă de zei păgâni, străini și goi,

 Amestec de pelin și cer cu îngeri răstigniți în noi,  

 Necruțătoare neiertări, inseparabile visări,

 Vers necitit dintr-un poem, definitive neuitări.

 

 Eu, licuriciul unui vis, parfum de lotus pătimaș,

 Răscumpărat de-un curcubeu, salvat de vânt și ger vrăjmaș,

 Nedivizat de stări de fapt, de legi proscrise sau furtuni,   

 Iubind etern, adevărat, sfințit prin har și rugăciuni. 

 

 Tu clipă veșnic peticită cu-ntârzieri fără răspuns,

 Un joc al sorții răvășite, fără-nțeles, de nepătruns.

 Strivește lacrima-ntre gene, nu suspina, fii fericit,

 Îngroapă culpa și dorința, descântă visul ne-mplinit!

 

 Iar stelelor ce rătăcesc, plângând în sufletul pustiu,

 Promite-le că mă păstrezi într-un album de dor târziu!

 Curând nu ne vom fi nimic, doar scoici de gând de-nghețuri șterse,

 Un anotimp cu ploi de maci și cuib de vise neculese.

 

TROIȚELE IUBIRII

 Jertfim aceleași lacrimi pe-altare de orgolii        

 Și ispășim pedeapsa aceleiași iubiri.

 S-au întristat lăstunii, se frâng sub ploi magnolii,

 Vorbim despre iubire, trăind din amintiri.

 

 Prezentul fără noi, astenică corvoadă,

 Avare anotimpuri ne fură flori de lună,          

 Am să înving opreliști, mă voi lua la sfadă

 Cu umbre de-mprumut. Visa-vom împreună!

 

 Iar de va fi nevoie aduce-voi din larg 

 Corăbii cu speranțe din Portul nemuririi,    

 Contrariate valuri la țărm de vis se sparg,

 Înalță fluturi mov, troițele iubirii!

 

 Vreau leac de izbăvire când împotrivă-s toate,

 Eu știu că doar cu tine în stare sunt să zbor, 

 Să vindec agonii, tăceri nevinovate,

 Pescar îți sunt de vise, iubire, lacrimi, dor.

 

 Din salba mea de ani, atât cât mi-au rămas

 Cu stele, licuricii, doar ție îți vor scrie,

 În suflet pași de îngeri, în vise fac popas,

 Sfințind cu maci iubirea, valsând în poezie.

ȘOAPTE RĂZVRĂTITE

 Dansează-n valsuri desuete atâtea clipe și-ntrebări,

 Buchet de șoapte răzvrătite  s-au rătăcit printre visări. 

 Aș vrea să-ți scriu sau să te chem.Să uit de tine? Nici nu știu,

 De-s umbră eu, himeră tu, dorința de-a putea să-ți fiu,

 

 Tandrețe, lacrimă tăcută, celestă rază , mac-poem,

 Miraj pictat din dor de tine, mlădița unui vis boem.

 Banale gânduri , utopii, un pescăruș îndrăgostit,

 Parfum de vers dintr-o scrisoarea mă răscolesc la nesfârșit.

 

 Strivit sub cruci de-nstrăinări, vinovații mă răstignesc

 Că-n grabă am uitat să-ți spun: sa-ți fie bine, te iubesc!

 Amară, dulce frenezie, o boală  ca o iarnă lungă,

 În care vii și-n care-ți plec, o viață n-are să ne-ajungă,

 

 Să ne-alungăm, să ne iubim, să frângem punți de-mpotriviri,

 Nici ploi să spele veșnicii de ne-ntâmplări și amintiri.

 N-am să renunț să-ți colorez fântâni de dragoste șuvoi,

 Nici stele să-ți strecor în gând, destin de cer să-mpart la doi.

 

 Când peste genele de crini pictează luna praf de-argint 

 Aceeași spini îi porți în trup și cicatrici din dor de-alint. 

 Un anotimp îmi mai doresc, ninsori de tei să ne aline, 

 Să-ți vindec sufletul rănit, să-ți fie veșnic dor de mine! 

CER DREPTUL LA IUBIRE

Jucăm pe scena vieții controversate roluri,
Sub măști, în ore mute, reinventăm povești.
Ni se pretind, mereu, dobânzi pe arse doruri,
Tribut ne pun pe vise toti vameșii lumești.

Ne pierdem în hățișuri, cotrobăind prin gânduri,
Încorsetați de-aceleași dorințe obsesive.
Banalul și sublimul le-amestecăm cu resturi
De-absențe indoliate cu ploi drept laitmotive.

Ne-ascundem de iubire în colivii impuse,
Din temeri de înfrangeri întemnițați în sine.
Doar lacrima trădează, ea nu se vrea-n cătușe,
Deșerturi de-ndoială  ne răscolesc destine.

Prin trup ne curge sevă de doruri interzise,
Tristeți cu flori de gheață ne bântuie la geam.
Îngenunchează îngeri la uși de soartă-nchise,
Iar eu visez la tine că-ți sunt și că te am.

Cer dreptul la iubire instanțelor supreme,
Recursul este simplu: să abrogați ce-ați scris!
Ne-aud plângând pe-ascuns, jurații-s în dileme,
Am înflorit târziu, dar neg cenzuri pe vis.

NOSTALGII CU MACI

 Prea se-nmulțesc răspântii în gânduri efemere,

 Iar clipele refuză de mâna a se ține,   

 Strâng în buchet cuvinte fugite din tăcere,

 Doi maci găsesc refugiu în primăveri senine.

 

 Întruchipări străine cu inimă de gheață

 Rostesc păreri absurde de nimeni înțelese,     

 Se-mbrățișează macii sub oarbe zări de ceață,     

 Lumină din flori albe un licurici le țese.         

 Se spovedesc petale de vânturi risipite,       

 Un menestrel dezmiardă arcușul pe-o vioară,

 Iar degetele nopții, de dor dezlănțuite, 

 În șoapte creionează luceferi prin secară.

 Zâmbesc printre scaieți cu sufletele arse 

 Și-n fiecare vară își scriu câte-o poveste,

 Un înger risipește confetii de mătase,

 Sfințind eternitatea iubirilor celeste.

 

 Sărută astrul nopții cu fluturi de safir 

 Doi maci îndragostiți din alte galaxii, 

 În iarba necosită prin visul lor respir, 

 Strivesc sub pleoape lacrimi de-albastre nostalgii.

.
                                   

PASTEL CU LACRIMĂ DE VÂNT

 Suspină în adâncul meu doi ochi căprui fardați cu ploi.   

 Pe scări de suflet urcă umbre cu pasi stingheri și umeri goi.  

 Chiar îngerii se răzvrătesc, oftând de dor încătușați, 

 Din aripi, împletind în zare, un pod din lacrimi, resemnați.  

 

 De ce nu te-am găsit pe când flori de cireș inimresmau

 Ani inocenți de început și prin petale rătăceau, 

 Alai de fluturi nepereche pe ram de gând, din pribegie?

 Aș fi venit prin lan de maci să-ți dărui stele numai ție!  

 

 Te-aștept să-mi vindeci rest de vis, să-mi ștergi tocite agonii,

 Pastel cu lacrimă de vânt să mi-l pictezi în armonii.

 Să-nseninezi solstiții oarbe de-absențe lungi, încărunțite

 Și dor ne-nfrânt să îl dezlegi cu flori de nufăr infinite. 

  

 Te voi chema cu glas de crin, din necuprins și zbor uitat,       

 În seara ce va fi să vină să-mi spui, în șoaptă, de-ai păstrat 

 Scântei de jar din vis nestins, de-ți pasă, fiindc-aș vrea să știi

 Că pescărușii melancolici ți-au scris pe cer: -Te-aștept să vii!